În plan cultural și estetic, termenii tradițional / tradiționalism adună ca într-un loc geometric o serie de elemente. Viziunea conservatoare, devoțiune față de tradiție, idealizarea vieții rurale, importanța acordată specificului național, fascinația față de universul amintirii, atitudinea nostalgică, evocarea rădăcinilor ancestrale sunt însemnele tradiționalismului. De cealaltă parte, modernismul / modernul / modernitatea înseamnă negarea tradiției prin demontarea inerțiilor de gust ori a poncifelor receptării, un vocabular neconvențional și un imaginar ce trădează o atitudine iconoclastă.

Cele două concepte desemnează însă în egală măsură fenomene și atitudini sociale, opțiuni din zona profesională, stiluri de abordare a unor situații, o anumită poziționare în fața vieții și a realității. Nu întotdeauna însă tradiționalul și modernul marchează o opoziție de nedepășit, cele două categorii nefiind ireconciliabile sau într-un contrast flagrant.

În spațiul școlii, abordarea acestui binom tradițional – modern s-a făcut în nenumărate rânduri, uneori polemicile iscate eludând tocmai posibilitatea realizării unei sinteze între aspectele lor specifice. Tradiționalul și modernul nu sunt termeni ce se așază de fiecare dată într-o dihotomie absolută, o opțiune categorică pentru unul sau celălalt neavând niciun beneficiu.

Radicalizările de tipul „trebuie să schimbăm totul, pentru că practicile școlare sunt vetuste, anchilozate și nu se mai adresează prezentului“ sau de tipul „nu trebuie să schimbăm nimic, doar modul tradițional în care se făcea școală este unul sănătos“ sunt de evitat.

Tradiționalul și modernul se află ­într-un melanj, iar relația dintre cele două abordări e de dorit să fie catalizatoare.

Orice noutate, orice element de în­­noire, de modernitate, dinamizează viața școlii, iar inovațiile, reformele, asigură o ancorare într-un prezent istoric și sincronizarea cu sistemele de învățământ europene. Pe de altă parte, contribuția unei elite intelectuale la formarea școlii românești, energia întemeietorilor din variate perimetre ale cunoașterii, rolul unor personalități științifice marcante, al scriitorilor canonici, al autorilor primelor ma­nuale sau cărți de popularizare științi­fică, eforturile lui Gheorghe Lazăr, ale lui Maiorescu nu pot fi ignorate. Așa cum avem nevoie de vizionarism, de gesturi de frondă sau de revigorarea unor domenii, avem nevoie să vizităm modelele trecutului. Aceasta este o datorie, un gest de reverență, o cale pentru a găsi inspirație și încredere în posibilitatea însănătoșirii societății românești prin cultivarea meritocrației.

Schimbarea în școala românească este fără îndoială imperativă. Ea trebuie să se facă însă în funcție de realitățile existente, pe fundamentele tradiției. După ce Titu Maiorescu a criticat imitația formelor și neputința noastră de a crea fondul, Eugen Lovinescu ne-a salvat, ad­­mițând preluarea în primă fază a formelor și apoi umplerea lor din necesitatea sincronizării cu Apusul. Mai există apoi teoria lui Zeletin, care ne spune să nu ne îngrijorăm, pentru că lucrurile merg și de la sine. În școală, preluarea modelelor europene de succes este desigur comodă, dar ea presupune raționalizarea greșită a unui sistem caduc sau acomodarea deficitară la o stare de fapt. Ideală este elaborarea unei politici școlare pe termen lung și care trebuie raportată la tradiția și la istoria interbelică a învățământului românesc.

Europenitatea legislativă se deprinde ușor, dar există o zonă în care legea se lovește de realitate. Perceperea continuității între ceea ce este stabil, adică tradiția, și ceea ce este modern rămâne de aceea obligatorie. Tradiția interbelică înseamnă: înțelegerea de către stat a învățământului, culturii ca elemente constitutive ale unei națiuni și investiții în educație; cultivarea unor valori de ordin moral, creștin în școală; abordarea serioasă, performantă a învățării și promovarea disciplinei prin impunerea unor sancțiuni; asigurarea unei atmosfere deschise, argumentative, critice și motivante; păstrarea liceului și a bacalaureatului într-un climat de maximă exigență, pentru că obligativitatea ascunde și riscul masificării, care, corelat cu transformarea învățământului universitar într-un fenomen de masă (unele universități își coboară standardele până unde ele se întâlnesc în mod fericit cu capacitățile intelectuale și de plată ale studenților) exclude calitatea, deoarece de la o realitate de masă, nimeni nu poate pretinde calitatea.

Subiectul corelării tradiționalului cu modernul este cu adevărat semnificativ. Alianța Colegiilor Centenare, din care face parte și Colegiul Național Dr. Ioan Meșotă, l-a analizat în două volume: Școala de azi. Impas și speranță, respectiv Tradiție și calitate. Tema a fost de asemenea tratată de mari profesori și iluștri autori de didactici. Mircea Malița, de exemplu, considera că reintegrarea firească în spațiul civilizației europene s-a făcut cu eforturi și sacrificii. Ceea ce ne rămâne de făcut este să punem în va­­loare, cu perseverență și înțelepciune, resursele de care dispunem, iar potențial, în ceea ce privește factorul uman, există. Vârfurile nu lipsesc, sunt reduse ­numeric, dar compensează cantitatea prin valoare.

Ultima perioadă a generat o înnoire fără precedent a metodelor de predare. Dacă acum un an profesorii erau doar utilizatori de whatsapp sau facebook, în scurt timp ei au ajuns să folosească în exercițiul didactic diferite platforme digitale, diverse aplicații, catalogul electronic și alte mijloace inovatoare de predare. Tot acest reviriment al sistemului nu trebuie însă să genereze o alungare a metodelor de lucru tradiționale, care garantează într-o mare măsură o bună formare a elevilor.

Dar, dincolo, de orice sinteză modern – tradițional nu trebuie uitat că doar o viziune clară și coerentă a ansamblului poate fi de succes, aceasta din urmă fiind opera diriguitorilor învățământului românesc.

Prof. dr. Rodica Evelina CÎRCIU – director adjunct Colegiul Național Dr. Ioan Meșotă, Brașov

Articolul integral poate fi citit în Tribuna Învățământului, nr. 28-29 – aprilie-mai 2022