Legea învățământului preuniversitar și Legea învățământului superior vor avea consecințe profunde la nivel social. Vor fi consecințe dincolo de ariile de aplicare a celor două legi, privind educația și formarea: vor fi consecințe la nivel uman, constând în modelare, adaptare, cunoaștere și autocunoaștere pe plan personal. Vor impune orientări în posibilități. Vor determina drumuri în viață. Vor trasa limite în pretenții. Vor așeza cetățenii la locul fiecăruia. Fiecare va putea să știe ce este și ce nu este de el.

Două legi armonizate aproximativ

În condițiile existenței a două legi separate, câte una pentru fiecare nivel major al învățământului nostru, doar una dintre ele caracterizează explicit nivelul căreia i se adresează ca reprezentând o prioritate națională. Legea învățământului preuniversitar se deschide cu formula clasicizată (de data aceasta adaptată), care spune că „în România, învățământul preuniversitar constituie prioritate națională, este serviciu de interes public (…)“.

Legea învățământului superior nu mai evidențiază în mod explicit caracterul prioritar național al nivelului de învățământ pe care-l reprezintă, ci recurge la o generalitate: „În România, învățământul este serviciu de interes public, constituie prioritate națională (…)“.

S-ar putea să fie doar o lipsă de armonizare a celor două texte de legi, de o incoerență. În același timp, s-ar putea să fie vorba despre o dovadă că legile au fost alcătuite prin simplă copiere și combinare de bucăți și bucățele din alte acte normative, din forme precedente ale actelor prezentate drept noi etc. Referindu-se la atitudini sociale și politice fundamentale, astfel de scăpări pot fi speculate în situații care, fără-ndoială, vor apărea în timp.

În ansamblu, existența a două legi va influența percepții și decizii și va șubrezi caracterul unitar al sistemului nostru de învățământ. La baza elaborării a două legi distincte, pe niveluri, se află motive bugetare. Va fi fragmentat actualul necesar mare de bani, pentru un domeniu care cuprinde școala în sens larg de tot, cu o lume atât de numeroasă și de diversă care o populează. Va dispărea vechea și sâcâitoarea temă (pentru autorități) a alocării a 6% din PIB pentru educație.

Fiecare-n legea lui

Totodată, lumea educației – elevi, studenți, cadre didactice, personal auxiliar, părinți – se va îndrepta spre scindare, spre izolare. Sentimentul coeziunii se va diminua, cu „fiecare-n legea lui“, la propriu.

Aspiranții la ascensiune prin învățătură de carte nu vor mai vor mai avea cum să cuprindă scara dintr-o privire, de jos până de sus, din moment ce între învățământul preuniversitar și învățământul superior va fi pus un plafon le­­gislativ. Încet-încet, se vor pune în circulație două lumi, chiar cu condiții comparabile între ele, cu posibilități de trecere dintr-una într-alta, însă va lipsi ori se va diminua motivația ascensiunii.

Povestea veche a meditațiilor pentru admitere

Legat de ascensiune în educație și formare, pe parcursul dezbaterilor privind cele două legi, locul central l-a ocupat ceea ce ne-am obișnuit să numim „admiterea la liceu“. Discuțiile au fost fragmentare, pe bucățele izolate, cum ar fi meditațiile, liceele cu drept de organizare a unor probe, procentele din totalul de locuri etc. În acest fel, deși vulnerabilă în sine, admiterea organizată „pe plan local“ în licee a fost combătută cu argumente care nu aveau cum să reziste.

Furia meditațiilor există și în prezent, în condițiile actuale ale admiterii prin repartizare computerizată. Obiectivul meditațiilor se vede că nu poate fi altul decât obținerea de note tot mai mari și mai mari pe parcursul claselor de gimnaziu și, apoi, la examenul de Evaluare Națională, indiferent de ponderea acestui examen în media luată în considerare la repartizarea computerizată.

De asemenea, și în prezent, bătălia admiterii se concentrează asupra unui număr de locuri, la câteva specializări, la liceele și colegiile cele mai mari. Ele se regăsesc dominant în primele opțiuni pe fișele de înscriere și se ocupă primele. Mai departe, din ce în ce mai jos, la nivelul masei mari de candidați, interesul pentru admitere pe locuri țintite se diminuează, intervine hazardul, până acolo încât mulți candidați ajung să fie repartizați fără opțiunea lor, dar și fără supărare. Așa rezultă clase întregi cu nicio urmă de interes pentru învățătură pe parcursul anilor de liceu, care devin ani pierduți, precum și liceele cu promovare 0 (zero) la examenul de Bacalaureat. Ca urmare, apar reacțiile vehemente din lumea școlii și din societate, în general, mergând până la a cere desființarea liceelor în cauză.

Soluție de apreciat pentru liceul tehnologic

Pentru contracararea situațiilor de acest fel (fenomen în toată regula, de ani de zile), coroborat și cu repulsia elevilor și a familiilor față de școala profesională, Legea învățământului preuniversitar găsește o soluție care poate fi considerată de apreciat:

„(10) Finalizarea a cel puțin trei ani în filiera tehnologică sau a patru ani în cea vocațională/teoretică conferă elevului o calificare de nivel 3 conform Cadrului național al calificărilor și acces direct pe piața muncii, în baza unor probe profesionale specifice sau a unui examen de certificare a calificării profesionale.

(11) Elevii din filiera tehnologică pot continua studiile în cadrul aceluiași liceu, în vederea participării la examenul de Bacalaureat. Promovarea examenului de Bacalaureat le conferă o calificare de nivel 4 conform Cadrului național al calificărilor.“

Conform Cadrului național al calificărilor, calificarea de nivel 3 este de școală profesională cu durata de minimum 3 ani. Calificarea de nivel 4 este de liceu teoretic, tehnologic, vocațional.

În aceste condiții, conform noii legi, s-ar zice că va dispărea școala profesională. De fapt, pornind de la realitatea noastră educațională (ca nivel și aspirații), de la realitatea economică și socială, cel care va dispărea va fi liceul tehnologic. Învățământul de acest nivel se va transforma într-o imensă școală profesională. Miile de oameni care acum populează clase de licee tehnologice doar în așteptarea scurgerii celor patru ani, oamenii care nu au niciun gând să se prezinte la examenul de Bacalaureat, ­știind bine că nu au de ce s-o facă, normal ar fi să se oprească din timp, după trei ani. La fel de normal este să se găsească o soluție de recuperare și de integrare a lor, social și economic. Ei nu trebuie să fie nici de condamnat, nici de respins.

La scara societății, poate să existe perspectiva formării unei categorii dominante de populație cu nivel, aspirații, orizont și resurse cu liceu făcut pe trei sferturi. Oamenii care vor face parte din ea s-ar putea să nu-și dorească mai mult și să-și creeze un palier social, cultural și profesional pe care să se miște confortabil. Va rămâne de văzut dacă în acest fel ei nu vor reprezenta o masă utilă preferențial, manevrabilă.

Cui servește graba cu restructurarea anului școlar

În aria noutăților aduse de legislația, concepțiile și conceptele în discuție și în implementare, poate fi înscrisă și restructurarea anului școlar. Luând-o chiar ­înaintea adoptării și aplicării legilor, s-a impus structura cu anul școlar împărțit în cinci segmente și cu multe vacanțe, la un moment dat chiar variabile ca desfășurare. Este altă poveste de ce o fi fost nevoie ca, dintre toate problemele sistemului nostru educațional, tocmai împărțirea anului școlar să necesite rezolvare întâi și-ntâi.

În context, este de observat că împărțirea anului școlar în mai multe segmente (patru, pe atunci) și revenirea elevilor în clase, începerea școlii, la 1 septembrie au mai fost practicate la noi prin 1950, cât a ținut stalinismul.

De ce o fi trebuind ca în fiecare an să se dezbată public structura anului școlar?! Să se negocieze în ce zi din septembrie să revină elevii în clase, cum să se pună vacanțele, mai încoace sau mai încolo și când să înceapă vacanța de vară?! Necesară într-un moment inițial, când să se stabilească prin act normativ prima zi de școală și locurile în calendar și duratele vacanțelor, dezbaterea cu acest subiect nu ar trebui să se poarte în fiecare an. Nici reglajul ca anul școlar să înceapă de luni nu ar trebui să aibă rost, pentru că prima zi de școală este festivă și ar fi cu atât mai bine ca ea să cadă în week-end, să se consume serbarea și organizarea, iar de luni să pornească școala școală, că tot ne plângem că avem „cel mai scurt an școlar“.

Și dacă prima zi de școală ar cădea într-o vineri, să se ia din vacanță pentru o zi izolată?! Punerea problemei așa ține de mai larga subordonare a organizării, structurării, programării activităților din școală față de ceea ce-i convine beneficiarului, când normal ar fi ca, la vârsta școlii, treburile cuiva care, într-adevăr, vrea să facă școală, să fie planificate și desfășurate în funcție de cerințele prezenței la școală, cu toate ale ei (ore, ­cursuri, examene etc.).

Pare să se fi impus clar strania formă de „vacanță variabilă“ din februarie, luată în perioade la alegere. Înțelegând că stabilirea lunii februarie ca lună de vacanță pe toată durata ei, sub umbrela opțiunii, reprezintă un serviciu adus operatorilor din turismul de sezon, în sensul de a li se asigura clientelă o lună-ntreagă, o fi analizat cineva conexiunile sociale și profesionale ale unei astfel de vacanțe?! Câți părinți de la noi își permit să susțină „o vacanță de schi“ (generic promovat nu fără adresă), cu ceea ce presupune o astfel de vacanță: echipament de schi sau de patinaj, îmbrăcăminte, transport pe șosea, pe cablu, acces pe pârtie, pe patinoar, cazare cu costuri de întreținere de iarnă etc.?! Cu o speculație mai largă, cineva ar putea zice că școala este folosită ca parte într-un proces de impunere a părerii că România trebuie să devină o țară a turismului de iarnă, deschis cui îi dă mâna, în defavoarea turismului nostru de Litoral, dintotdeauna.

În general, pentru împărțirea anului școlar în cinci, în două sau în trei, or fi fost luate în seamă specificul și puterile societății?! Or fi fost consultați specialiști în pedagogie, în creșterea copiilor, în ritmuri de învățare, în medicină etc.?!

Structura anului școlar 2023-2024 in­clude față de anul precedent prevederea de apreciat ca programele naționale „Școala altfel“ și „Săptămâna verde“ să se poată desfășura cu începere din prima zi de școală, 11 septembrie 2023; în aceste condiții, nu s-ar putea ca ultima perioadă în care ele să se poată planifica să fie ultima parte a anului școlar, poate chiar cu legarea celor două intervale sau cu contopirea lor pe 10 zile ori, de ce nu, pe mai multe, pentru că, în fond, ce ar fi rău dacă „școala altfel“ ar însemna și o contribuție „verde“?!

Dincolo de segmente, săptămâni și vacanțe, dacă tot este semnalat mereu, cu îndreptățire, timpul insuficient petrecut efectiv de elevi în școală, o fi sesizând cineva câte pretexte, în câte zile din ­cursul anului școlar, există ca să nu se facă ore?! În afara multelor și deselor vacanțe, o fi socotind cineva redundanța unor zile cum-necum festive, dedicate educației, profesorului, învățătorului, învățământului, copilului etc., zile în care nu se țin ore?! Nu s-or putea câștiga zile de școală eliminându-se pierderile de timp, fără să fie lungită în vară peri­oada de mers la școală și fără să se caute revenirea cât mai devreme în septembrie?! Nu s-o putea lua seama că și va­canța de vară face parte din anul școlar și constituie o perioadă în care nonformal și informal se poate învăța ceva și se poate face educație?!

Articol publicat în numărul 39 al revistei Tribuna Învățământului