Legiferarea anarhiei

9

6 sus-2Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice a iniţiat recent o dezbatere publică privind Proiectul Statutului elevului, care reglementează drepturile şi obligaţiile elevilor înmatriculaţi în instituţiile de învăţământ de stat, particular sau confesional. Vestea poate fi minunată doar pentru aceia care nu au avut curiozitatea să studieze conţinutul documentului. Nu ştim cât de „robust, reprezentativ pentru învăţământul preuniversitar” va ieşi documentul, aşa cum se doreşte, dar în acest moment el reprezintă un adevărat compendiu de proaste practici, cele 31 de pagini anoste putând fi înlocuite cu un articol unic, în care să se precizeze că elevul are dreptul să facă tot ceea ce îşi doreşte şi chiar mai mult decât atât. Şi la o lectură superficială, Statutul se dovedeşte a fi stufos, prolix, redundant, plin de articole imprecise şi incomplete care, dacă nu repetă ceea ce este deja legiferat, introduc dispoziţii cu un impact negativ deloc neglijabil. Avem astfel un document reprezentativ pentru o birocraţie desprinsă de realitate, aflată la ora populismului şi gesticulaţiei reformiste. Tributar păguboasei filozofii a drepturilor absolute nealterate de obligaţii, acest Statut permite ca, spre exemplu, acţiunea de a da foc şcolii din plictiseală să fie văzută ca o modalitate creativă de testare a măsurilor de prevenire a incendiilor. Oricum, dacă învăţământul se află pe marginea prăpastiei, prin noile măsuri el primeşte un serios impuls pentru a face pasul decisiv înainte.
De vreo două decenii, prin măsurile luate, ministerul l-a făcut pe Rousseau contemporanul nostru, nondirectivismul devenind un fel de religie de stat. Aşa am ajuns la triumful violenţei în şcoli, fenomen de care toată lumea pare să fi uitat cu totul. Cum Statutul are un caracter atât de revoluţionar, încât ar încânta şi pe cei mai radicali anarhişti, vom reaminti câteva întâmplări petrecute în Franţa după 1968 care au avut înrâuriri şi pe meleagurile noastre. Astfel, sora noastră de gintă latină a cunoscut fenomenul răsturnării valorilor, fenomen care a dus la o severă criză a şcolii, în special a învăţământului public. Instaurarea „imperialismul individului-rege” a dus la ceea ce s-a numit liberalism libertar. Drepturile omului au fost reinterpretate, devenind abstracte, absolute, necompensate prin îndatoriri. Individul a fost „eliberat” de orice fel de apartenenţe, a devenit total autonom, putând să-şi stabilească propriile coduri, să respingă orice tradiţie sau autoritate, să scape de orice constrângere socială. Normele au fost acuzate că îngrădesc libertatea individuală, iar dreptul la revoltă a devenit o exigenţă morală. Consecinţa individualizării valorilor a fost aceea că diferenţierea, în funcţie de orice criterii, a fost suprimată şi stigmatizată drept discriminare.
A diferenţia înseamnă a abuza, chiar dacă ştergerea oricăror diferenţe înseamnă negarea principiului identităţii. În spaţiul şcolar a fost impusă ideea că oricine merită totul, după cum doreşte, fără îngrădiri. Adulţii au renunţat la aplicarea regulilor şi la civilizarea spaţiului public. Când este interzis să interzici, educaţia capătă un nou chip. Copilul nu mai întâlneşte nicio autoritate care să-l ajute să se formeze, fiind învăţat că are dreptul de a alege doar ce-i place. Când a apărut premisa că toţi elevii au aptitudini egale, selecţia a fost considerată discri­minare şi abuz. Legea Haby din 1975 a descurajat profilarea timpurie, iar Legea Jospin din 1989 a interzis repetenţia. Admiterea în clasa a cincea a fost impusă automat, chiar dacă elevul nu ştia să citească. Disciplina şi cultura clasică au fost, firesc, proscrise. În 2003, un colocviu desfăşurat la Sorbona desco­perea că plictiseala este o „sursă de suferinţă” pentru elevi şi cauza principală a violenţei în şcoli. La rândul lor, sociologii au denunţat exigenţa profesorilor ca fiind o formă de autoritarism monstruos, iar munca drept o „umilire”. Idealul a ajuns să fie renunţarea totală la constrângeri, la note, examene, totul să se bazeze doar pe plăcere şi afirmare „liberă” a personalităţii. Şi astfel, examenele au ajuns să fie organizate după principiul aducerii tuturor la nivelul celui mai slab, pentru ca niciun elev să nu fie dezavantajat sau „discriminat”. În mod stihinic, nivelul de pregătire a scăzut dramatic.
Acest model observăm că este aplicat şi perfecţio­nat pe plaiurile mioritice. La o examinare sumară, Statutul prezintă nu puţine ciudăţenii. În primul rând, nu ştim dacă adoptarea acestuia reprezenta o prioritate stringentă. Au fost rezolvate celelalte probleme, de la mult-aşteptatul plan-cadru pentru liceu la subfinanţarea sistemului educaţional şi analfabetismul funcţional? Prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar se mai află în atenţia ministerului? Şi cum se realizează aceasta, printr-o infuzie de anarhie în sistem? Apoi, nu ştiu cum se face, dar dezbaterile sunt lansate numai în vacanţele şcolare sau `n perioada examenelor. Simplă coincidenţă? Probabil. Nu înţelegem nici ce anume poate însemna expresia „diagnosticare abuzivă” şi de ce apare ca premisă de lucru!? Nici rostul şi eficienţa unei ore de consiliere psihopedagogică pe an nu sunt clare. Proiectul prevede, printre altele, că activităţile organizate în unitatea de învăţământ preuniversitar nu pot „leza demnitatea sau personalitatea elevilor, iar condu­cerea şi personalul din unitatea de învăţământ preuniversitar au obligaţia să respecte dreptul la imagine al elevilor”. Să înţelegem, de aici, că acor­darea unor note proaste elevilor va fi interpretată drept o încălcare a dreptului la imagine sau ca lezând demnitatea şi personalitatea celor aflaţi pe băncile şcolii? Şi faptul că „elevii au acces în şcoală, în timpul programului, fără limitări din partea conducerii, precum condiţionalitatea de a avea uniformă (s. n.)” nu echivalează cu anularea eforturilor de până acum de a se introduce un pic de ordine în materie de vestimentaţie? Marea găselniţă a corectitudinii politice, nediscriminarea, a fost şi ea legiferată: elevul nu poate fi supus vreunei forme de discriminare, şcoala trebuind să se asigure că niciun elev nu este supus discriminării sau hărţuirii pe orice fel de criterii imaginabile, urmând o listă scurtă cu 18 criterii de avut în mod special în vedere, în afara celorlalte, „cu potenţial discriminatoriu”. N-am înţeles însă cum anume pot fi discriminaţi elevii pe criterii de „orientare sexuală, identitate de gen, stare civilă, cazier”!? Există riscul ca în evaluare profesorii să fie influenţaţi de „orientarea sexuală” a elevilor? Sau că vor dovedi intoleranţă dacă descoperă că elevul este de „sex neutru”? Ori vor acorda note abia după consultarea cazierului? Care cazier? Există oare riscul ca elevii căsătoriţi la 12 ani să fie discriminaţi de către o şcoală retrogradă? Cum se face că aceste criterii, despre care nici adulţii nu ştiu la ce anume se referă fără utilizarea unui dicţionar, au fost solicitate de către elevi? Câte cazuri de discriminare în funcţie de orientarea sexuală sau identitatea de gen au fost semnalate în şcoala românească până în prezent?
La loc de cinste este introdus şi dreptul elevilor de a oferi feedback semestrial cadrelor didactice care predau la clasă, prin aşa-numite „fişe de feedback anonime”. În acest fel, dreptul elevilor la delaţiune a ajuns să fie promovat sub numele înduioşător de feedback anonim. Era şi păcat să se piardă valoroasa tradiţie a delaţiunii din perioada comunistă. Într-o societate democratică, competenţele de informator trebuie formate de timpuriu, printr-un exerciţiu permanent. Modelul Pavlik Morozov, al copilului care în 1932, în plin stalinism, şi-a denunţat tatăl ca fiind un „duşman al poporului”, se pare că poate fi adaptat cu succes postmodernismului actual. Articolul 8 aduce revoluţia în şcoală şi anarhia la putere. Elevii din ciclul liceal au „dreptul la protest, în afara orelor de curs”. Cum şi pentru ce anume se poate protesta, legiuitorul lasă la libera apreciere a elevilor. Important este că se poate protesta, liceenii demonstrând astfel că există şi sunt liberi. Dreptul de a nu accepta notele proaste este, de asemenea, legiferat. Validarea notelor de către elevi, părinţi şi bunici nu este o noutate, a mai fost încercată şi în ministeriatul domnului Andrei Marga. Inovaţia este legată de reglementarea riguroasă a circuitului contestaţiilor privind lucrările scrise, încât tribunalele vor fi văzute în curând ca fiind oaze de linişte şi plictiseală faţă de balamucul proceselor din şcoli pe marginea notării. Şi ministerul, obligat să răspundă în maximum cinci zile lucrătoare oricărei plângeri, va deveni un centru naţional de colectare a sesizărilor şi reclamaţiilor de orice fel, că tot nu aveau ce face funcţionarii de acolo. Nimeni nu pare să se teamă că activitatea şcolilor şi a ministerului ar putea fi blocată prin astfel de reglementări, semn că autorii propunerilor ori nu cunosc realitatea, ori nu au avut timp să anticipeze efectele măsurilor propuse.
Statutul mai arată că ministerul doreşte să transforme şcoala într-o instituţie de educaţie revoluţionară. Elevii sunt încurajaţi să protesteze, să conteste şi să dovedească vigilenţă faţă de profesori. Schimbarea unui cadru didactic devine o simplă formalitate dacă există susţinerea a două treimi din totalul de elevi ai unei clase. A permite adoles­cenţilor schimbarea profesorilor de la clasă nu credem că poate reprezenta un drept. Aşa ceva nu se practică nicăieri în Europa. Efectul ar fi unul de dezorganizare a sistemului. Probabil că cineva din minister şi-a amintit că România era apreciată, în perioada ceauşismului târziu, a fi un fel de rai al dezorganizării organizate. Iar acel cineva doreşte să experimenteze avantajele anarhismului în educaţie fără a face un minim efort de deducere a consecinţelor unei astfel de măsuri. Oare nu ne putem aştepta ca elevii să-i recuze pe profesorii exigenţi? Nu va începe imediat o sarabandă de mutări şi permutări de profesori, cu schimburi de ore şi completări de norme, cu tornade de hârtii şi blocaje, încât suntem curioşi cum vor da de capăt tămbălăului diriguitorii sistemului? Articolul 14 ne spune că, pentru fi sancţionate, faptele trebuie să se petreacă în incinta unităţii de învăţământ. Adică elevul poate să bea liniştit o votcă în vreun bar din apropierea şcolii pentru a-şi face curaj înainte de a intra la o oră mai dificilă. Într-un fel, se pune în practică recomandarea doamnei Monica Tatoiu, care arăta că cea mai bună şcoală este café-barul constructivist de lângă şcoală. Doar acolo elevii eminenţi îşi pot face temele şi, în acelaşi timp, pot să se relaxeze, să se consulte cu alţi colegi şi să plece acasă cu lecţiile învăţate. Cu ţigara în gură şi cafeaua în faţă altfel se fac temele, iar după un pahar de votcă cu alt curaj poţi aborda cele mai dificile integrale. Cine doreşte cu adevărat să înveţe trebuie să ocolească cu grijă sălile de clasă sau sălile de lectură ale bibliotecilor, în favoarea unui mediu relaxant, unde să nu fie presat de timp sau de un program standard, specific şcolilor-puşcărie de la noi. Astfel, café-barul este locul ideal unde se poate realiza mult-cântata „învăţare deplină”, bazată pe zâmbet şi plăcere, se poate împlini dezvoltarea personală şi afirmarea intelectuală, munca în echipă şi pregătirea pentru viaţa reală.
Până la drepturile de protest şi recreere, am dori să vedem stipulat dreptul de a învăţa, ca fiind primul şi cel mai important drept al elevului, singurul care-i asigură accesul la educaţie. De asemenea, obligaţia de a învăţa, ca primă obligaţie a elevului faţă de sine şi societate. Este inacceptabil ca o puzderie de drepturi să fie create pe baza unor ideologii la modă, fără ca ele să aibă un temei legal. Cum poate Statutul elevului să creeze noi drepturi, în afara legislaţiei în uz? Poate că adoptarea acestui document ar trebui lăsată în competenţa viitorului guvern, legitimat prin alegerile din toamnă, ministerul putând să se dedice integral organizării în bune condiţii a examenelor naţionale. Grija făuririi societăţii de mâine şi a omului nou, corect politic sau nu, aparţine de drept doar acelora care vor fi mandataţi de către poporul suveran.
Prof. Constantin TOADER