Foto: dreamstime

Gândind retrospectiv, am realizat că, în mai puțin de cincizeci de ani, sistemele de învățământ au căpătat altă di­mensiune, mai ales prin progresele fă­­cute în domeniul tehnologiei de vârf. Cât de mare este diferența în privința metodelor și posibilităților de învățare, de ac­cesare a informației dintre copilul primei jumătăți a secolului XX și copilul de azi, este o temă de cercetare, căci copilul de azi are multiple posibilități de studiu, pe care copilul mileniului trecut nu și le pu­­tea imagina! Mulți dintre seniorii acestor vremuri își amintesc de primii ani de școală, de tăblița pe care se scria cu cretă, de călimara cu cerneală, de tocul cu peniță, de orele de caligrafie, de manualele păstrate cu grijă, fiindcă altele se procurau greu, de orele de laborator, de încercările timide de a descoperi misterele lumii. Copilul de azi este la un click distanță de orice informație posibilă, grație tehnologiei și iată, acum, și grație Inteligenței Artificiale (AI). Este adevărat că specialiștii se străduiesc să simuleze inteligența umană în mașini care sunt programate să gândească și să învețe. Dar asta nu înseamnă înlocuirea învățării în școală, ci, în opinia multora, este o posibilitate de a avansa mai rapid și temeinic în studierea materiilor din perioada de studiu. Profesorul are rolul de a pregăti viitorii săi parteneri, oameni ai cetății care vor avea ca bază de plecare în viață cunoștințele însușite în timpul școlii. Este un parteneriat pe care mulți îl ignoră, dar fără o bază solidă acumulată în timpul anilor de studii, acest model despre care cred că ar putea fi cel mai solid, devine doar o formulă, o idee, un timp fără țintă precisă. Sigur, orice dascăl observă că elevii nu au aceeași capacitate de a învăța, același ritm de a-și însuși informația și nici același mod de a învăța. De altfel, noi suntem diferiți, aceasta fiind exemplaritatea ființei umane. Vorbim de profesori, nu de roboți care să-i înlocuiască! Sunt state care au introdus roboți la grădinițe pentru a se juca cu copiii. Oare ce va înțelege micuțul care, cel puțin în primii ani de viață, are nevoie de vocea și de tandrețea educatoarei care, poate, seamănă cu vocea mamei? Sau, poate, o fi imaginea jucăriei viitorului? Din acest motiv mă întreb, ca om născut în mileniul doi, cum își vor explica copilăria, acest superb mister al vieții?

Însă specialiștii în managementul educației doresc să acorde o șansă fiecărui copil, elev sau student și s-au gândit la un sistem pedagogic avansat numit învățarea adaptivă. Acest sistem trebuie să analizeze datele fiecăruia în parte, me­­toda de învățare și preferințele elevului sau studentului, oferind un traseu de învățare personalizat. Acest proiect de învățare adaptivă necesită o cantitate enormă de planificare. Se poate oare ca tehnologia să înlocuiască total manualele? Cum vor fi motivați elevii sau studenții să studieze folosindu-se de învățarea autonomă? Se poate oferi astfel egalitate de șanse? Toți tinerii implicați într-o for­mă de învățământ sau alta pot performa, indiferent de capacitatea intelectuală a fiecăruia? Profesorii vor putea să adopte schimbări semnificative în clasă, astfel ca pentru fiecare elev/student să fie un plan diferit de învățare? Poate oare un sistem de acest fel să detecteze meandrele sufletului unui tânăr, parcursul lui emoțional? Sigur, acestea sunt doar câteva dintre în­­trebările pe care și le pune orice om aflat la interferența dintre clasic și modern, referindu-mă doar la pragul dintre cele două milenii. Seniorii de azi, copiii de ieri privesc cu uimire cum nepoții lor citesc și scriu pe tabletă, ascultă muzică pe același suport, se joacă tot pe același magic aparat… iar obiectele de studiu (cărți, caiete, creioane, culori, stilouri etc.) atât de fa­­miliare generației lui (bunicului) sunt deja în garderoba istoriei. Mulți oameni ai planetei accesează internetul, beneficiază de facilitățile acestuia, copiii învață de foarte mici tainele acestui sistem, dar ne punem și tulburătoarea întrebare ­despre cum va arăta lumea fără cărți, fără manuale. Mâinile copilului nu vor simți frumusețea paginii tipărite, el, copilul, nu va fi obligat să întoarcă pagina, nu va avea nevoie de o mică sau mai mare bi­­bliotecă. Totul este stocat într-un aparat – așa cum am mai spus – numit simplu: tabletă, la care putem adăuga laptopul, calculatorul, hardul extern, stickul. Vor putea copiii să mai citească un text scris cu litere de mână, se va mai auzi vreodată de caligrafie, de creion, de stilou, de emoția scrisului? Asistentul in­teligent va avea grijă de mintea copilului ca să funcționeze la anumiți parametri. Această provocare poate fi înțeleasă ca adaptare la noile sisteme de învățământ. Și mi-am amintit de o cugetare a marelui învățat chinez Confucius: „Adevărata în­țelepciune vine din învățare continuă și adaptare“. Preluând ideea filosofului chinez despre învățare continuă și adaptare, putem spera că specialiștii presupun că experiența aceasta trebuie să fie una po­zitivă, iar scopul final ar trebui să fie acela de a consolida înțelegerea. Mă în­­treb cum vor putea profesorii să-și însușească rapid acești algoritmi astfel încât să poată folosi sistemul pentru a putea să-și ajute elevii/studenții. Sau viitorul va fi al mașinii „gânditoare“ care va desființa clasica ca­tedră? Să presupunem sau, mai bine zis, să acceptăm că științele exacte au nevoie de „un parteneriat“ cu tehnologiile sofisticate create tot de om, de inteligența artificială, dar artele, literatura pot fi învățate/create altfel decât prin talentul și imaginația omului? Se pot simula emoția, creativitatea doar prin „mașinile“ construite să gândească și să creeze? Și atunci cum rămâne cu sufletul, cu creativitatea copilului sau adultului? Aceste informații mă întorc la o temă predilectă a mai multor generații, practic de la apariția cărții și până mai ieri: lectura. Acest obicei de a te apleca asupra creației autorilor, indiferent de domeniu, este un pas în plus spre cunoaștere și de ce nu, spre autocunoaștere. Sigur, internetul oferă o multitudine de informații, acum poți avea acces la bibliotecile lumii să poți studia la distanță, dar, în opinia mea, cartea păstrează emoția autorului, paginile creează legătura aproape sentimentală cu autorul, chiar dacă autorul aparține altei epoci. Mileniul acesta din care numărăm peste puțin timp un sfert de veac, a dat alt ritm vieții oamenilor, sunt mai grăbiți, tot mai grăbiți, iar bucuria lecturii nu mai este o prioritate. Posibilitatea de a naviga în lumea virtuală este atât de ofertantă, de tumultuoasă și nebănuită, că omul modern, de la copil la adult, este dependent de aceste facilități. Încet-încet, timpul pentru lectură, pentru bucuria de a citi o carte este din ce mai puțin, iar omul modern nu mai poate avea vocația lecturii. Și iarăși mă întreb: viitoarele generații vor deveni oare dependente de mașina „gânditoare“? Au ținut cont specialiștii că acordând elevilor/studenților norme de învățare, metode de a gândi toți la fel, au realizat că, poate, dincolo de egalitatea de șanse, se egalizează și inteligența? Atunci unde mai este competiția? Să fim egali cu noi înșine, dar și cu ceilalți este un deziderat, nicidecum o realitate. Mi-am adus aminte de o cugetare a lui Albert Einstein despre care cred că prin mesajul ei poate dezlega o parte din misterul lumii: „Oricine este un geniu. Dar dacă judeci un pește după abilitatea de a se urca într-un copac, întreaga sa viață se va crede un prost“. Dacă toți am gândi la fel devenind subordonații unor metode ale managementului educației, unde ar mai fi concurența? Felul în care gândim, felul în care percepem lumea din jur, cum o in­terpretăm sau cum o înțelegem ne face unici. Unici și diferiți. Un om nu poate fi niciodată egal cu un om. Acesta este poa­te misterul lumii noastre. A concura eu cu eu poate fi cea mai tristă concluzie pentru cineva care a visat la diversitate de idei, opinii, sentimente transferate în creații.

Pușa Roth – membră a USR, membră a UZPR, redactor-șef ajdunct al revistei culturale Leviathan, director al Editurii Leviathan

Articol publicat în nr. 58-59-60 al revistei Tribuna Învățământului