La începutul pandemiei, în vacarmul de voci ivite în spațiul public universal, un glas, unul puternic pe scena lumii, cel al lui Henry Kissinger, s-a distins prin raționalitate a judecății și prin gândire cu răspundere prospectivă. Ilimitată, totodată, cum este gândirea cu răspundere de la Socrate încoace. La 97 de ani, vârsta Patriarhilor și a Profeților Poporului Cărții, renumitul gânditor afirma sapiențial două lucruri. Întâi, că „acum noi trăim o perioadă epocală“, deci suntem martorii unui eveniment istoric de importanță majoră; acesta va obliga omenirea să-și reconsidere și revadă, din necesitate și îngrijorare, nu neapărat din considerente de „înțelegere generoasă“, întregul său mod de viață: cel bazat pe ideea de progres infinit al bunăstării fără de pericole și griji, pe stăpânirea forțelor naturii care ne dă nouă libertate cvasi-deplină asupra a tot și toate. Și, totodată, deloc la urmă, un mod de viață întemeiat pe încrederea că noi și merităm necondiționat tot ceea ce primim din zestrea moștenită – materială și spirituală – prin sacrificiul tuturor sutelor de generații civilizate care ne-au precedat. Ideea distinsului diplomat continua astfel în prelungirea firească a ipotezei lansate: dacă se va produce un „eșec“ în gestionarea globală a fenomenului menționat, de-abia atunci vom putea consemna dacă „omenirea a fost aruncată în flăcări“. După această evaluare a „stării de fapt“ se formulează și posibila „ieșire“ din „perioada epocală“ nedorită și neprevăzută: „lecția Iluminismului“, în fapt, lecția afirmării valorilor fundamentale ale umanității, a celor paradigmatic încapsulate în „Cărțile Lumii“, trebuie să fie, din nou și din nou, un reper, un ghid pentru acțiunile me­­nite să reechilibreze situațiile existențiale ale acestei societăți globale, pe coordonatele de raționalitate și de respect ne­­condiționat pentru chiar aceste valori primare precum viața, libertatea și demnitatea tuturor ființelor umane de pe planeta Pământ. Or, aceste idealuri au fost genial intuite în Cartea Cărților, Biblia. Uităm, din păcate, prea adeseori, că toți cititorii acestor texte învățau ceva esențial: că viața ajunge să primească valoare doar în măsura în care ea este reflectată în și prin gând, iar gândul, odată ajuns în Carte, devine el însuși memorie vie și călăuză pentru viitor. Și mai precis: că viața are valoare, una universală, valabilă pentru fiecare ființă, prin respectarea Legii morale, a Decalogului. În fond, putem să ne imaginăm istoria spirituală a umanității fără cartea scrisă, adică fără Tora și Noul Testament, fără literatura și filozofia greco-latină, fără scrierile religioase sau filozofice din sanscrită și chineză, fără Coran sau ­Talmud și fără literatura medievală de până la apariția Galaxiei Gutenberg? Dar încă fără tot ce s-a publicat semnificativ în toate domeniile cunoașterii după ce tiparul a înlesnit accesul la carte, de cinci secole încoace, și, mai ales, în ultimile două din acestea? Simplu spus, acest eveniment ne obligă – tocmai pentru că întrunește caracteristicile atât de profund semnalate și de Habermas în prelungirea lui Kissinger (iar la noi, de pildă, în excelenta carte Lumea de mâine. Ce urmează după pandemie, Editori Olivia Todereanu, Sergiu Celac, George Scutari, cu o prefață de Wolfgang Ischinger și o postfață de Ioan-Aurel Pop) – să vedem ce este esențial, ce este cu adevărat important și semnificativ pentru modul nostru de viață?

Cât ne ajută și cât ne confuzează ceea ce numim „civilizația audio-vizuală“ pentru a ne adapta la noile provocări? Cum putem să armonizăm ceea ce au scris, citit și înțeles din lume și viață 150 de generații succesive de evrei și chinezi, 100 de generații de europeni, de dinainte și de după invenția tiparului, cu tot ceea ce „civilizația digitală“ impune acum cu presanță: un învățământ online? Fără preaviz, fără pregătire suficientă anterioară, fără evaluarea pe îndelete a consecințelor. Diverse și multe adverse.

Ce loc mai poate ocupa lectura în preocupările copiilor și părinților, a elevilor și studenților deopotrivă, a profesorilor lor, a tuturor angajaților care s-au trezit peste noapte „că pot lucra și la domiciliu“, dar și a persoanelor de toate vârstele și condițiile sociale sau familiale, inclusiv pensionarii, obligați să „stea în casă“, iar afară „să poarte mască“.

Un prim răspuns sună deconcertant și paradoxal, cel puțin pentru opiniile de primă instanță. Căci din punctul de vedere al simțului comun se aude mereu, fără a fi contrazis în chip ferm de cercetări credibile, un cortegiu de expresii depreciative: „nu se mai citește aproape deloc“ sau „nu se citește oricum destul“ sau „lectura a ajuns să fie ceva marginal în viața majorității oamenilor“ după apariția televiziunii și internetului.

Dar chiar când așternem aceste gânduri pe hârtie aflăm de la un intelectual remarcabil și prob, Andrei Majuri, că în anul pandemic 2020, în București, s-a citit cu 13 procente mai mult decât în cel care l-a precedat. Este, în convingerea noastră, un fapt, o constatare empirică de natură să ne facă atenți asupra întregului context: cel al sensului de evoluție a civilizației actuale și mai ales asupra determinanților săi structurali, pe de o parte, și, pe de altă parte, ne atrage atenția asupra faptului că trebuie să luăm în seamă și cât a putut acest eveniment – pandemia 2020 – să zdruncine și reconfigureze alte opțiuni de viață în rândul majorității oamenilor afectați. Atenția la valorile fundamentale și la ceea ce este realmente esențial și valoros pentru viața comunităților, acesta ar putea fi considerat un criteriu relevant pentru a înțelege dacă „o schimbare s-a produs, în mod cert, asupra întregului mod de a privi viața“! Fără îndoială, ar trebui văzut dacă această schimbare n-a atins cumva „doar suprafața corpusului global sau a celui național“! Prin urmare, întreaga temă a lecturii, a lui „cât se citește“ și „ce se citește“ trebuie văzută sesizând diferențele eventuale dintre, pe de o parte, cadrul general al societății și civilizației globale și a modului de viață asociat acesteia, și, pe de altă parte, dintre modificările survenite în stilurile de viață, în opiniile și deprinderile ieșite la suprafață în acest ultim an.

Certe sunt câteva fapte. Autoritatea cunoașterii și a lecturii a fost o constantă a sistemelor sociale și de învățământ, cu precădere, de la Renaștere încoace. Iar, de pildă, îndemnul iluminist binecunoscut de a depăși ignoranța și incultura viza explicit sfera cărții, a scrierii și lecturii: o societate emancipată însemna, ca prim pas, cunoașterea, propagarea ei la toți oamenii, însemna ieșirea din ignoranță ca ieșire din analfabetism. Se uită adeseori că accesul la lectură a fost un deziderat pentru categorii mari de oameni, atât în orizont universal, cât și românesc. În această ordine de idei, putem să aducem la suprafață anumite adevăruri factuale care pot fi considerate ca „banale“ dar, în fond, ele sunt dovezi, din păcate, ale unor realități triste. Astfel, de pildă, în martie 1946, Stalin l-a întrebat pe Gheorghiu-Dej, sosit la Moscova „să pregătească Alegerile“ din acel an, „câți neștiutori de carte vor vota?“. Răspunsul nu este prea bine cunoscut acum, dar el a sunat așa: „Sunt 42 de procente de analfabeți!“. Un alt adevăr al faptelor este la fel de puțin luat în seamă. Până în 1948, în clasa I copiii învățau scrierea alfabetului pe tăbliță de lemn neagră. Rezultă că toți cei născuți înainte de 1940-1941, și care au acum 80 de ani și peste, au trecut în viața lor „de la tăblița de lemn la tableta digitală“.

Ce ne pot spune asemenea adevăruri „banale“ despre stările de fapt care contează pentru orice fel de istorie: mare sau particulară, națională? Că, probabil, cel mai mare interes și cea mai de necontestat autoritate a avut-o Cartea și Lectura în perioada anilor ’50-’90. Coexistența cu celelalte forme de comunicare – radio și televiziune – nu era neapărat una de confruntare și de competiție acerbă ci, nu de puține ori, una de cooperare și de complementaritate. Oricum, formele audio-­vizuale au pătruns în educația din spațiul public și din învățământul general prin „înfrățiri“, „contiguități“ sau „alianțe“ precum, de exemplu, „teatrul la microfon“ sau „seară de teatru la tv“ sau „ecranizările“ după opere sau capodopere ale literaturii universale sau ale celei românești. În toate aceste cazuri, lectura, chiar dacă nu era în prim-plan, era o parte a formelor de comunicare a unor valori perene. În tot acest răstimp, declinul lecturii se instalează însă pe nesimțite în chiar perioada în care crește vizibil nu­mărul de cărți pe piață și în care cerința „de a citi“ în școli și universități este considerată obligație elementară, deloc facultativă. În fapt, ceea ce s-a numit și se cheamă încă „lectură obligatorie“ reprezintă un fel de „cheie“ prin care se deschide înțelegerea și judecata după criterii obiective a calității și a nivelului de pregătire dintr-un sistem de învățământ. Cine nu citește, nu înțelege și nu poate utiliza într-un mod rațional sau măcar rezonabil textele obligatorii, nu poate trece pragurile succesive de evaluări și de forme tot mai „înalte“ de școlaritate, de la școala primară până la doctorat și post-doctorat. Această situație a fost valabilă destul de mult timp și ea a devenit, firesc, o normă unanim acceptată în sistemele sociale de tip meritocratic.

Și totuși, deși cerințele formale sau de conținut privilegiază explicit și chiar imperativ, în unele cazuri, lectura (mai ales în vederea sistemului de notare, de promovare și de selecție profesională ulterioară), cu toate acestea se constată că interesul pur și simplu pentru lectură nu mai îmbracă acele forme pasionale, chiar cu aură magică, de care, pe bună dreptate, vorbesc cei care împărtășesc sau împărtășeau cândva o fascinație pentru „cunoașterea din cărți“: chintesența învățăturilor despre viață, natură, spirit, suflet, om și destin. În fapt, acest declin este recognoscibil dintr-un tablou pe care și-l poate aminti oricine compară anii ’50-’90 cu următorii, adică 2000-2020: în tren, în avion, metrou, aproape jumătate din pasageri citeau cărți, în prima perioadă menționată. În cea de-a doua, deci o generație deja, citesc sau comunică în spațiul virtual prin intermediul telefonului mobil. Deci, se citește, probabil, mai mult (cantitativ) prin facilitățile tehnice oferite din plin de era digitală. Această foarte simplă și, poate, sugestivă imagine – pe de o parte, biblioteci pline de cititori și elevi-studenți citind sau urmărind ce spune profesorul de la catedră (având deci la bază tot cărți) și, pe de altă parte, ființe omenești, tineri și persoane aflate la vârsta medie, urmărind un ecran de smartphone sau tastând frenetic pentru a răspunde la ceea ce tocmai au citit – trimite, însă, așa cum arătam la început, spre natura însăși a modului nostru de viață. Comunicarea este omniprezentă, citim multe, informațiile ne copleșesc, dar aceasta nu înseamnă neapărat că noi și cunoaștem cu adevărat, adică ceea ce „avem senzația că știm“ deoarece „tocmai am fost informați“.

Tocmai de aceea, formula de care pomeneam, „acum noi trăim o perioadă epocală“, se referă deopotrivă atât la ceea ce a fost lumea înainte de pandemie, cât și la ce anume s-a schimbat în perceperea și trăirea realității, sub impactul de un an de zile al acestui fenomen. Mai interesant este faptul că, descriind în mod esențializat lumea de până la criza pandemică, noi avem, prin intermediul a două tipuri de viziuni, un răspuns, credem, relevant și pentru tema care ne interesează în acest articol: statutul cunoașterii și al lecturii în strictă contemporaneitate. Despre ce este vorba, în fond? Multe cauze și des­tule explicații pentru a înțelege tabloul precarităților, al declinului și al pierderii autorității cunoașterii în genere, și implicit al cunoașterii prin lectură, ni-l dă mo­delul sofist, cel protagoreic, exemplar exprimat în Dialogul platonician omonim. Ne raportăm la un model și la o viziune. Nu rezultă deloc, invocând acest model, că am crede cumva că întreaga societate actuală are numai o dimensiune preeminent sofistică și, ca atare, că elementele sale definitorii ar fi doar subiectivismul exacerbat, relativismul exagerat și imanentismul tern. Nu în totalitate. Nu putem da „vina“ fără de niciun rest pe „hibele lecturii“, pe „inapetența pentru lectură“, „pe imperfecțiunile cunoașterii prin lectură“, doar pornind de la ipoteza caracterului sofistic, relativist și emotivist al subiectivității dominante astăzi. Dar nici nu putem să nu-i constatăm prezența și efectele. Oferim un singur exemplu: punerea sub îndoială a cunoașterii științifice, obiective, odată cu pierderea încrederii și în valabilitatea unor „lecturi esențiale“ dintr-un domeniu sau altul.

Textul platonician ne poate dezvălui multe despre acest caracter insidios pe care-l are spiritul protagoreic asupra încrederii în „învățături“ de orice fel, inclusiv, se înțelege, prin extensie, asupra celor pe care le deprindem prin lectură. Iată un paragraf semnificativ: „Dar și sufletul se hrănește cu ceva, Socrate? – Desigur! Cu învățături, am zis eu. Și să luăm seamă ca nu cumva sofistul să ne înșele lăudând cele ce le vinde, așa cum fac cei ce vând hrană pentru trup, negustorii mai mari sau mai mici. Căci aceștia, neștiind ce e bun și ce e rău pentru trup dintre mărfurile pe care le aduc, atunci când le vând le laudă pe toate deopotrivă, iar cumpărătorii lor sunt la fel de neștiutori, afară de cazul că vreunul dintre ei se întâmplă să fie instructor de gimnastică sau medic. Tot astfel și cei care răspândesc diferite învățături prin cetăți, vânzându-le ca pe o marfă și făcând negustorie, laudă întotdeauna celui doritor să ia toate cele de vânzare; dar adesea, o, ­bunule, nu știu nici ei ce e bun și ce e vătămător pentru suflet din cele ce vând. La fel și cei care cumpără de la ei, dacă nu cumva se întâmplă ca vreunul să se priceapă la îngrijirea sufletului. Prin urmare, dacă se întâmplă să știi ce e bun și ce e rău dintre acestea, atunci poți cumpăra în deplină siguranță învățături de la Protagoras sau de la oricare altul; dacă nu, ai grijă să nu te pui în primejdie jucând la zar lucrurile cele mai de preț, căci mult mai mare este pericolul la cumpărarea învățăturilor decât la cumpararea alimentelor“ (Platon, Opere, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, trad. Ștefan Bezdechi, p. 428).

Această primă viziune devine relevantă pentru tema neîncrederii în „puterea învățăturilor“ cu care ar trebui să „se hrănească sufletul“, ca punct de plecare pentru orice suspiciune față de „lecturile care se contrazic între ele“, după opinia curentă a celor care nu citesc sau a celor care nu mai vor să citească. Iar dacă învățăturile pot fi cumpărate și vândute ca orice marfă, atunci nu-i de mirare că lectura și lecturile au doar un preț și nicidecum o valoare inestimabilă, de ne­­schimbat. Iată o sursă puternică, cuibărită în psihismul colectiv, pentru scăderea prestigiului „hrănirii sufletului cu învățături“. Chiar dacă aceste învățături sunt cuprinse în opere și capodopere.

A doua viziune pe care dorim să o menționăm aparține lui Zygmunt Bauman și Umberto Eco, iar la noi aceasta a fost prefigurată acum două decenii și mai bine de Ion Vianu și Matei Călinescu.Oricum, prin intermediul unei atari viziuni se poate explica în mare măsură același mecanism prin care s-a statuat că orice învățare prin lectură este atinsă de „vulnerabilități“, de „insuficiențe“ și de „inevitabila egalizare a tot și toate“ și de „cădere în insignifianță“. Exemplar ne este redat acest tablou în Cronica unei societăți lichide (2016) a lui Eco. Potrivit gânditorului italian, „lectura obosește“, „lectura irită“, „lectura plictisește“ (ve­che, totuși, meteahnă) pe cel care trăiește, știe, nu știe, vrea sau nu vrea, nu are importanță, dacă-și „duce zilele în societatea lichidă“. În orice caz, pentru a înțelege starea de depreciere a lecturii, nu este vorba numai de a trimite la fenomene precum „criza marilor narațiuni“, „cri­za statului și a ideologiilor“, „crizele ge­nerate de consumerismul frenetic“, ci de luarea în seamă a altor „procese de șu­­brezire a individului și societății“: prin „lichefierea personalităților“ din aproape toate categoriile, fără mari deosebiri între profesii, prin atingerea „stărilor lichide“ la nivelul relațiilor interumane sau a aplatizării stărilor sufletești – de la cele primare la cele „înalte“ prin ductilitate, nivelare, interschimbare. Neîncrederea în idei perene, scepticismul manifestat în fața adevărurilor ferme și îndoiala manifestată asupra faptului că ar exista, totuși, și convingeri aflate „dincolo de vremi“, este, desigur, o caracteristică a „societății lichide“. Dar tot atât de necontestat este și faptul că aceste stări care definesc societatea lichidă au fost ele însele pregătite anterior. Prevestite, printre altele, de fe­nomenul mai vechi, mereu insidios și disolutiv, al subminării pur și simplu a autorității lecturii – ca act uman valoros în sine – ca „bucurie a cunoașterii“, ca „bucurie a descoperirii“, ca „bucurie a reveriei și a imaginației“ și, deloc la urmă, ca „bucurie a apartenenței la comunitatea umană generică“.

Aceste fenomene au „haine noi“, dar ele nu au numai cauze recente. Iar unele sunt adânc înrădăcinate în felul în care funcționează fenomenul de recunoaștere a valorii oamenilor în orice societate. Or, de pildă, până nu demult, se considera că este un lucru firesc ca cineva să fie apreciat pozitiv și, ca atare, să fie lăudat după „ce cărți citea“ și după „ce autori preferați avea“. Acum, fără ca această componentă să devină chiar marginală, ea a fost totuși copleșită de acest tip de reacții: „te-am văzut la tv!“ sau „sunt pe Twitter, deci exist!“. În acest sens, afirmația lui Eco nu are nevoie, credem, de prea multe comentarii suplimentare pentru a marca diferența dintre „a recunoaște valoarea unui om“ și „a recunoaște că ai văzut fața unui om“. În primul caz avem de-a face cu „o recunoaștere“ plecând de la „ce“ și „cât“ cunoaște o persoană. În al doilea, totul se „decide“ într-o clipită, pornind de la „cum apare un chip omenesc“. „Ne încurcăm, spune Eco, în dubla semnificație a «recunoașterii»“. Or, nu sunt în niciun fel echivalente expresiile: „Îți recunosc valoarea pentru că știu că citești Război și pace“ (poate fi la fel de bine și Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război) cu „Te-am văzut ieri la televizor, deci ai valoare!“. În situația din urmă – notează Eco – „înseamnă pur și simplu că (celălalt sau cealaltă) «te recunoaște», adică îți recunoaște fața, ceea ce e un lucru cu totul diferit“ (op. cit. p. 25).

de Vasile MORAR – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în numărul 12, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.