Lectura se bazează – de sute de mii de ani – pe scris, adică pe semne și simboluri, de care se ocupă o adevărată știință, numită semiotică, ilustrată în chip magistral, între alții, de Umberto Eco. De la nașterea acestuia s-au împlinit 90 de ani în 2022. Numai că semiotica se ocupă de studiul general al semnelor, de sistemele de semnificare, nu de descifrarea scrierilor vechi. De descifrarea scrierilor vechi se ocupă istoria, prin anumite discipline auxiliare (sau speciale) ale sale.
Scrisul sub formă de carte este relativ nou. Anterior, semnele se făceau pe ceramică, pe piatră și marmură, pe lemn, pe papirus, pe pergament, pe pânză, pe hârtie etc. Scrierea sub formă de carte datează abia din Evul Mediu, adică și-a început existența cu vreo mie cinci sute de ani în urmă. Formatul de carte a însemnat abandonarea sulurilor (rulourilor) cu texte pe pergament, moștenite din Antichitate și depozitate în biblioteci, precum faimoasa bibliotecă din Alexandria, distrusă definitiv de către arabi, în jurul anilor 650 d.Hr. Cartea a fost inițial manuscrisă și apoi, de pe la 1450 încoace, a devenit tipărită.
Scrisul ne transmite cea mai mare parte din experiența de viață a omenirii, iar lectura ne face depozitari ai acestui extraordinar tezaur. Scrisul este memoria omenirii. Ce s-ar întâmpla dacă am pierde această zestre de amintiri? Ar fi ca și cum un om și-ar pierde memoria. Din păcate, pierdem această zestre nu în sensul că ea nu mai există, ci în sensul că refuzăm să o mai cunoaștem. Mesajele trimise prin scrierile vechi nu ni se dezvăluie de la sine. Ele se pot descifra și interpreta după o îndelungă pregătire de specialitate, realizată, de regulă, în facultățile de istorie. Disciplinele care pot conduce la pătrunderea tainelor înscrisurilor vechi se numesc epigrafie, paleografie, diplomatică, numismatică, sigilografie etc. Pentru teritoriul României și pentru Evul Mediu românesc este fundamentală pregătirea în paleografiile latină, slavă, româno-chirilică, turco-osmană, germană, maghiară etc. Dacă nu se mai face pregătirea în aceste domenii, izvoarele privind trecutul românesc rămân îngropate în uitare. Sursele oficiale ale Transilvaniei (ieșite din cancelarii) sunt elaborate în limba latină din secolul al XI-lea și până la 1842, când latina a încetat să mai fie limba neoficială a țării, cedând locul, spre marea nemulțumire a românilor și sașilor, limbii maghiare. Se apreciază că există azi în țară și în afara ei peste un milion de înscrisuri în limba latină necunoscute sau cunoscute, dar nedescifrate și nevalorificate. Chiar și cărțile vechi își așteaptă cititorii, dar aceștia nu se prea arată.
Cartea aduce bucurie intelectuală, chiar fericire. Așa spun înțelepții. Dau mai jos două pilde.
Umberto Eco – faimos și pentru semiotica sa – în cunoscutul roman Numele Trandafirului, așază intriga cărții sale pe o altă carte, a lui Aristotel (presupusul Tratatul despre râs), care are o istorie legendară. Cartea făcea parte din biblioteca unei mănăstiri benedictine de pe la 1300 din nordul Italiei, mănăstire în care se petreceau crime legate de această lucrare prohibită, fiindcă râsul era considerat de către unii capi ai bisericii un păcat. Călugării treceau peste interdicții și-și puneau viața în pericol ca să citească. Conform lui Aristotel, râsul (sau ideea de râs) aducea după sine fericirea, iar fericirea era socotită în Evul Mediu în afara acestei vieți numite „umbră și vis“, inferioară în raport cu viața eternă.
Se spune că un rege mare și bogat a intrat în boala tristeții și a pus toți sfetnicii din regat să-i caute fericirea în cărțile din marea bibliotecă a palatului, în toate locurile unde aceasta ar fi putut să fie. Și nu au găsit-o. Un înțelept modest, întrebat în ultimă instanță, i-a spus regelui că un căutător trebuie să umble prin țară și să găsească un om fericit, să-i ceară cămașa și să i-o aducă regelui ca s-o îmbrace. Atunci acesta, cu semnul fericirii pe el, avea să fie fericit. Numai că omul fericit, descoperit cu greu, nu avea cămașă. Fericirea se află, așadar, în lucrurile simple, omenești, inclusiv în cărți.
Evident că omul este menit să fie fericit. Nici credința și nici biserica nu mai neagă fericirea omenească de pe pământ. Fericirea vine pe multe căi, inclusiv prin lectură. Cartea ne introduce în universuri noi, extraordinare. Dincolo de depozitarea experienței omenirii, cartea beletristică creează acest gen de universuri prin mijlocirea imaginilor artistice, cu ajutorul ficțiunii („zborul gândului“). Omul trebuie să evadeze din cotidian, pentru că altminteri se plictisește, devine apatic, face nevroze. Dar nu numai din aceste motive. Lumile recreate sunt o sursă inepuizabilă de exemple de viață, de soluții pentru problemele existenței.
Cronicarul Miron Costin ne spune că „nu ieste alta și mai frumoasă, și mai de folos în toată viiața omului zăbavă, decât cetitul cărților“ și făcea acest lucru în secolul al XVII-lea.
Mihai Eminescu se extazia în fața înscrisurilor lăsate de antecesori: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/ Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,/ Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,/ Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări./ Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere…“. Literatura este pentru el realitate recreată de minți luminate, o sumă de lumi trecute, pline de experiența înaintașilor. Toate acestea se cuveneau, în viziunea marelui poet, cunoscute și prețuite.
Și Ion Luca Caragiale este un exemplu deosebit în acest sens. El este cunoscut ca dramaturg autor de comedii, ca un umorist, adept al râsului (eventual al ideii că râsul biciuiește moravurile), ușor neserios (avea o cârciumă la gara din Ploiești cu înscrisul „Bene bibenti“, adică „celui care bea bine“), creator al personajului Mitică. Dar Caragiale are în el și o lume fantastică în nuvele (O făclie de Paști, La hanul lui Mânjoală, Cănuță, om sucit etc.), din care descind apoi Urmuz și chiar Eugen Ionescu, cu teatrul absurdului. Caragiale a fost și un intelectual român foarte serios, militant pentru unirea tuturor românilor, sensibil și patriot. S-a izolat la Berlin, adică în altă casă, nu din ură față de România eternă, ci din scârbă față de cei care murdăreau România de-atunci. Toate câte ne-au rămas de la el sunt rezultatul unor asidue lecturi.
Tudor Arghezi închină elogii cărții: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaș cumpănită;/ Ești ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis“.
Toți acești mari scriitori s-au format în urma unor acumulări extraordinare, dobândite prin lecturi și prin alte mijloace ale educației serioase. Astăzi, lectura a devenit rara avis în școala românească. Elevii nu mai văd în carte un instrument de cunoaștere, nici un prilej de evadare din cotidian și nici măcar un mijloc de divertisment. Orice tip de măsurători am face, indică îndepărtarea de carte a elevilor și studenților, adică declinul lecturii. Sunt adolescenți care ajung în anul întâi de studenție și recunosc că nu au citit niciun roman până la capăt, că nu iubesc poezia, că nu știu ce este aceea dramaturgie etc. Firește, explicații sunt multe. Internetul ne-a copleșit viața, iar telefoanele mobile au luat locul cărților. Noua tehnologie nu favorizează deloc imaginea vizuală statică, așa cum este fila de carte, și nici zăbava asupra ideilor. Mai demult, se căutau și se scoteau ideile principale dintr-un text, iar o carte se citea cu creionul în mână. Asta nu ca să fie mâzgălită cartea, ci ca să se noteze ceea ce era de memorat. Noile tehnologii favorizează imaginile în mișcare, clipurile, filmulețele, care trec repede, dar te și amețesc și îți dau impresia că știi tot, că reții tot. De fapt, aceasta este o iluzie. Opoziția reală nu este între cartea tipărită pe hârtie și cartea digitală și nici între biblioteca clasică și biblioteca virtuală, ci între lectura temeinică și lectura superficială/lipsa lecturii. Lectura, însoțită de memorarea „învățăturilor“ care se desprind din ea, ne ajută să ne umplem mintea și să evităm situația de tabula rasa. Or, școala de azi, blamând memorarea, se ridică împotriva cultivării inteligenței elevilor, fiindcă memoria este o componentă de bază a inteligenței. Elevul care nu are nimic în propriul cap și care se bazează exclusiv pe acele cunoștințe acumulate în bazele de date artificiale ajunge un instrument, un element docil la îndemâna „formatorilor de opinie“. Acești elevi și tineri nu mai pot gândi cu propria lor minte decât, eventual, în chestiuni înguste, legate de o anumită specializare. Chestiunile sociale și politice le rămân străine, fapt care îi face ușor manipulabili de către liderii malefici.
De aceea, trebuie să prețuim și să cultivăm cărțile sub orice formă. Omenirea este plină de pilde de viață, de învățături, de exemple, de descoperiri și de invenții minunate, care au schimbat viața înaintașilor noștri. Toate acestea le găsim în cărți și le putem cunoaște prin citit. De aceea, fac o caldă pledoarie pentru lectură, pentru lectura de orice fel, de la cartea clasică, sub formă de paralelipiped tipărit, până la cartea electronică. Zic și eu, parafrazându-l pe Heliade Rădulescu, „Citiți, băieți, numai citiți!“. Fără lectură ajungem surzi și orbi, ne cufundăm în ignoranță și ne expunem manipulărilor de toate felurile. Ne pierdem esența umană. Ca să rămânem oameni, trebuie să citim cât mai mult.
Acad. Ioan-Aurel Pop – Președintele Academiei Române
Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36
