Foto: dreamstime

Învăț continuu, concep scenarii didactice, organizez întâlniri cu părinții, consiliez elevii, evaluez lucrări, creez resurse didactice, colaborez cu partenerii educaționali… Sunt profesoară de liceu de peste treizeci de ani. Toate acțiunile enumerate sunt posturile mele de profesor pe care le-am învățat și le-am exersat de-a lungul carierei didactice.

Am intrat în sistemul de educație ro­mânesc în prima zi a lunii septembrie, anul 1994. În vara aceluiași an am absolvit Facultatea de Litere, secția Filologie clasică, a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Am făcut parte din prima generație de studenți veniți de peste Prut la studii în România. Absolvisem anul întâi la Universitatea de Stat din Chișinău, Republica Moldova, la Facultatea de Filologie în limba română (moldoveneas­că în acele vremuri) și eram în vacanța de vara. Eram în anul 1990, când am aflat la radio că există posibilitatea de a-mi continua studiile în România și, fără să stau prea mult pe gânduri, am luat decizia care mi-a schimbat traseul vieții. Animată de textele lui George Călinescu din Istoria literaturii române despre activitatea literară a lui Mihai Eminescu și Ion Creangă la Iași, mă și vedeam pe străzile Copoului și prin alte zone care poartă amprenta scriitorilor și a altor personalități din capitala culturală a țării. Și așa a fost, visul a devenit realitatea cât ai clipi din ochi.

Cele trei decenii la catedră au trecut fulgerător și, fiind într-o scurtă pauză de activitate datorată preocupărilor pentru cercetare, este potrivit să fac o retrospectivă a lecțiilor învățate, ca profesor, căci școala include volens-nolens învățarea, un proces bazat pe reciprocitate: elevul învață de la profesor, dar și profesorul are multe lecții de învățat de la fiecare generație de elevi.

La debutul carierei, intrând într-un sistem de educație nou pentru mine, deoarece eram absolventă a unei instituții de învățământ preuniversitar din partea stângă a Prutului, cu multe diferențe față de sistemul românesc, m-au ajutat mult principiile pedagogice ale lui Quintilian, profesorul de retorică din Roma Antică, care m-a fascinat atât de mult în acei ani prin modernitatea ideilor sale expuse în urmă cu aproape două milenii în urmă, încât am scris și o carte – Arta de a educa. Mesajul lui Quintilian, pu­­blicată în 2008, la Editura Dosoftei din Iași. Așadar, prima lecție a fost cea a mo­delelor, a mentoratului: să nu intri singur în clasa de elevi, mai ales dacă ești la în­ceput de drum, lipsit de experiență și cu emoții mari, ci însoțit de mentorii tăi imaginari. Iar numărul lor nu a fost mic, de la profesorii mei de la școală, care, de fiecare dată când mă aflam în impas în fața elevilor, veneau cu soluția cea mai bună pentru aplicarea unei metode sau rezolvarea unei situații așa cum îmi aminteam că făceau ei, până la profesorii de la Universitatea de Stat din Chișinău (regretatul prof. univ. dr. Anatol Ciobanu, conf. univ. dr. Claudia Cemârtan), dar și de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (prof. univ. dr. Mihaela Paraschiv, regretatul clasicist Traian Diaconescu, prof. univ. dr. Lăcrămioara Petrescu) – nume grele în domeniul studiilor filolo­gice, cu care am avut șansa să mă întâlnesc și să le fiu discipolă. Ei m-au învățat să tratez cu seriozitate, competență profesională și responsabilitate fiecare lecție, să descopăr tainele literelor, să pun întrebări pentru a afla răspunsuri, să nu mă opresc la mijloc de drum, să caut esența în toate și armonia, să mă înconjur de cărți și de oameni valoroși.

În ceea ce-l privește pe Quintilian, cred că Decalogul lui trebuie să fie la loc vizibil în fiecare cancelarie, ajutându-i pe profesori să nu se rătăcească în drumul lor către elevi, uitând esențialul printre atâtea sarcini și atribuții. Spunea cineva că este important, mai ales în epoca în care trăim, să acordăm atenție lucrurilor relevante, care rămân după noi. Ori aceste precepte pedagogice au trecut proba timpului care se măsoară în mii de ani. Voi exemplifica doar câteva dintre ele, traduse de Maria Hetco din latină în cele trei volume Quintilian. Arta oratorică, publicate la Ed. Minerva, București, 1980: „Înainte de toate, profesorul să aibă față de elevii săi sufletul unui părinte. ¬ Aus­teritatea lui să nu fie morocănoasă, blândețea să nu fie familiaritate, ca nu cumva cea dintâi să provoace aversiune, iar cea de-a doua dispreț. ¬ Să ofere elevilor săi cât mai multe sfaturi despre ceea ce este cinstit și drept, deoarece, cu cât mai des îi va povățui, cu atât mai rar îi va pedepsi. ¬ Să fie simplu în predare, harnic, exigent, dar fără exagerare. ¬ Să răspundă cu bunăvoință întrebărilor puse, iar pe cei ce nu-l întreabă să-i provoace el.
¬ Când e să aprecieze elevii, să nu fie zgârcit, dar nici prea darnic în elogii, în­­trucât cea dintâi atitudine produce silă de muncă, iar a doua mulțumire de sine“.

Lecțiile lui Quintilian au fost la fel de prețioase pentru mine ca cele ale mentorilor mei reali, întâlniți pe parcursul anilor de studii și de formare profesională, și m-au ajutat să urc treptele anevoioase ce m-au condus spre descoperirea artei educației. Urcușul e greu, dar pentru noi, profesorii, nu există căi ușoare. Stăpânind-o, avem accesul la o întreagă lume. Ea este cea care ne înnobilează, ne urcă mai sus. Sus, cred că acesta este locul celui care, conform etimologiei latine a termenului (profiteor – a mărturisi, a oferi, a se angaja) este mărturisitorul angajat în actul educației, este apostolul, care stă în fața tuturor, asumându-și ­responsabilitatea și provocatoarea misiune de a pregăti generații și de a proiecta viitorul.

Curajul, asumarea și moderația, mă­sura în toate, acel est modul in rebus, pe care ni-l transmite Horatius, sunt lecții vechi, care au ajuns la mine din epoci antice, dar, din perspectiva actuală, cred că ar putea fi iar noi, care se cer redescoperite și aduse în atenția tuturor – profesori, elevi, părinți, întreaga societate.

Noblețea de a fi profesor și satisfacția pe care o avem, pe măsură ce trece timpul și constatăm că am format multe ge­nerații de elevi, acum adulți responsabili, cu familii frumoase, care își aduc copiii la școala în care au învățat sau ne caută pe rețelele de socializare, fiind la mii de kilometri distanță de locul natal, și apreciază fiecare postare de-a noastră despre școală, educație și valori, este un privilegiu pe care îl câștigăm prin toate lecțiile învățate de-a lungul vieții de dascăl.

Prof. Alla Apopei – Colegiul Național Vasile Alecsandri, Iași

Articol publicat în nr. 58-59-60 al revistei Tribuna Învățământului