Judeţul Vaslui este cotat de mai mulţi ani drept polul sărăciei naţionale, în temeiul unor analize pe care le socotim riguroase până la proba contrarie, în top figurând totodată judeţele Botoşani şi Tulcea. Nu este o glorie să fii în frunte la sărăcie şi nimeni nu-şi doreşte poziţionări de acest gen. Cruzimea statisticii a mers chiar mai departe şi s-a stabilit bunăoară că polul sărăciei în judeţul Vaslui este oraşul Negreşti cu împrejurimile sale, aşa încât avem un vârf al vârfului, o ierarhie a precarităţii şi a stagnării economico-sociale. Cum filosofia noastră existenţială se sprijină pe două principii surori, râsu-plânsu, n-a fost greu să plonjăm în umorul amar, cristalizat în butade şi alte ziceri ironico-sarcastice: „Negreştiul este singurul oraş din România situat la ţară!”, „La Negreşti marginile sunt peste tot şi centrul nicăieri!” – parafrază a unei maxime celebre din sfera matematicii; „Bugetul oraşului este atât de mic, încât până şi blânzii maidanezi au emigrat în masă”.
În urbe fiinţează două unităţi de învăţământ: Şcoala Gimnazială Mihai David şi Grupul Şcolar Industrial N. Iorga, ambele mai mult decât onorabile din perspectiva standardelor educaţionale, ceea ce atestă încă un paradox, pe lângă multe altele ale acestor ani. Elevii negreşteni, fie gimnazişti, fie liceeni, au rezultate bune la învăţătură şi nu se sfiesc să tindă către performanţă, câţiva calificân­du-se, în ultimul lustru, la fazele naţionale ale olimpiadelor. Ironiile celor „de la judeţ” au cam rămas fără obiect; au dispărut privirea de sus şi aerele de superioritate ale confraţilor profesori şi ale elevilor fiindcă şi la Negreşti se munceşte, în pofida atâtor greutăţi şi obstacole inerţiale.
Recent, am participat aici la cercul pedagogic al profesorilor de limba şi literatura română din zona Vaslui, palierul liceal, o reuniune metodico-ştiinţifică tradiţională, un „atelier” de specialitate din care mai întotdeauna învăţăm câte ceva, fie şi prin ricoşeu, după preceptul „Aşa nu!” Tema lecţiei demonstrative, Ipostazele personajului feminin în literatură, susţinută de o „selecţionată” a liceului negreştean, a avut ca repere eroine ficţionale celebre: Antigona („Antigona”, de Sofocle), Seherezada („1001 de nopţi”), Romica („Ţiganiada”, de Ion Budai-Deleanu), Cosette („Mizerabilii”, de Victor Hugo), Coana Chiriţa („Chiriţa în provinţie”, de V. Alecsandri), Anna Karenina („Anna Karenina”, de Lev Tolstoi), Mara („Mara:, de Ioan Slavici), Otilia („Enigma Otiliei”, de G. Călinescu), Doamna T. („Patul lui Procust”, de Camil Petrescu), Maitreyi („Maitreyi”, de Mircea Eliade). Coordonator: prof. Teodora Vargan. Este greu, dacă nu imposibil, să găsim axa care justifică destinul celor zece femei, atât de diferite în plan ontologic, dar pregătite în orice clipă să-şi înfrunte soarta. Ele vin din spaţii culturale distincte (antichitatea greacă, Orientul, toposul francez, rusesc, indian, orizontul românesc) şi poartă însemnele inconfundabile ale feminităţii. Într-un efort de sinteză, elevii au încercat să fixeze trăsăturile caracterologice dominante ale fiecărei eroine, bizuindu-se – fapt lăudabil – pe lectura celor zece cărţi fundamentale şi, parţial, pe studiile critice aferente: Antigona – devotamentul familial şi spiritul de sacrificiu; Seherezada – inteligenţa şi viclenia; Romica – puritatea; Cosette – iubirea necondiţionată; Coana Chiriţa – ridicolul pitoresc; Anna Karenina – iubirea tragică; Mara – iubirea maternă şi tenacitatea; Otilia – exuberanţa romantică; doamna T. – eternul feminin; Maitreyi – misterul şi senzualitatea exotică.
Realizând o conjuncţie (fericită) cu Ziua Mondială a Teatrului (27 martie), propunătoarea a optat – asumându-şi riscurile de rigoare – pentru lecţia-spectacol, modalitate pretenţioasă de construcţie didactică  având în vedere stângăciile inerente ale liceenilor în faţa publicului. Fiecare moment scenic s-a deschis cu o autocaracterizare succintă a scriitorului în cauză, într-o vestimentaţie ce sugera epoca. L-am văzut pe Sofocle, în mantie antică, proiectându-se din prezentul istoric în viitor şi amintindu-ne câte piese a scris şi câte s-au păstrat. Bizar efect al dublei proiecţii! Schiţele autobiografice puteau lipsi; ele au născut un ecou redundant, abătând atenţia de la esenţa personajelor feminine. Travestiurile nu s-au dovedit cele mai inspirate soluţii. Paradoxal, tocmai la Coana Chiriţa, jucată prin tradiţie de bărbaţi în travesti, opţiunea a mers către o fată, iar rezultatul a fost discutabil. Strict demonstrativ, când o scurtă partitură a fost interpretată în cheie parodică (Otilia), efectul a fost peste aşteptări. Lumea gustă demitizarea.
Pe ansamblu, se cuvine subliniat efortul elevilor de a întruchipa siluete feminine faimoase şi mari autori, luptându-se, pe de o parte, cu imaginile preconcepute ale adulţilor, pe de alta, cu propriile lor complexe culturale. Încercarea este mai mult decât meritorie şi justifică judecata optimistă. Dacă la Negreşti apărea o revistă interesantă cu 30-40 de ani în urmă, „Axa”, datorată unui animator neobosit, prof. Mircea Ciubotaru, devenit ulterior universitar la Iaşi, tradiţia este continuată azi printr-o altă publicaţie, „Arcadia”.
La finele reuniunii negreştene, elevii au dăruit participanţilor câte o poezie a Elenei Farago, la 136 de ani de la naştere (n. 29 martie 1878). Eu am primit poemul Trecea un om pe drum.
Trecea un om pe drum aseară,/ Trecea cântând încet pe drum,/ Ştiu eu? Poate cânta să-i pară/ Drumul mai scurt, – ori poate cum/ Era aşa frumos aseară,/ Poate cânta ca să nu-l doară/ Că-i singur numai el pe drum –?// Trecea, şi eu eram la poartă/ Şi şi-a văzut de drumul lui,/ Dar ce mi-o fi venit deodată/ De am oftat, n-oi şti să spui./ Şi nu-mi venea să plec din poartă,/ Şi parc-un dor de viaţa toată/ M-a prins privind pe urma lui…// Aşa ne-o fi la fiecare,/ Că stăm în poartă, şi nu ştim/ Pe călător măcar de-l doare/ Ceva, şi de ne pomenim/ Oftând, pesemne fiecare/ Ne-om fi simţind departe tare/ De-un drum pe care-am vrea să fim.
Teodor PRACSIU