Lumea se plânge de orarul supraîncărcat al elevilor, dar aplaudă când într-o adunare vine vorba că prin noul plan-cadru pentru gimnaziu s-au mai introdus niște discipline în orar. Se cere întruna să se facă școală într-un alt fel, să se valorifice opțiunea, nonformalul și informalul după cât de entuziast sunt primite, însă tocmai contexte și oportunități de acest fel sunt tratate de parcă n-ar exista. Este deplânsă lipsa școlii și cercetării românești din topuri mondiale și de pe podiumuri de competiții, dar când câte cineva de la noi (indivizi, instituții) e recunoscut ca performer internațional, acasă este considerat ca nereprezentativ, accident, ocupant de poziție periferică.
Școala noastră cică se află încorsetată în șa­bloane de lecție, dar în același timp e parcă pornită într-o cursă de așezare în formă de lecție a tot ce ține de educare, învățare, creștere. Pe aceeași tra­iec­torie, se vede treaba că nimic din ce se face și se vorbește între zidurile școlii nu e bine să scape de notă. În afara orei, dincolo de lecție și fără catalog, nimic nu pare să rămână considerat a-i fi util viito­rului cetățean. Fixarea în orar este găsită ca liniș­tire în sensul datoriei. Siguranța și măsura s-ar zice că le aduc mediile prin ele înseși.
Școala suferă, elevii suferă, societatea va suferi din cauza sistemului educațional rupt de realitate. De aceea, sunt căutate noi discipline de învățământ care să aducă viața adevărată în școală, pe bănci, în ghiozdane și pe tablete. Că realitatea și viața sunt identificate în acest context cu piața muncii și cu cerințele angajatorilor ține de alt subiect. Ce contează aici este că în toate clasele de gimnaziu se mai introduc niște discipline, cu scopul de a-l pregăti pe elev pentru contactul cu societatea, cu ce îl așteaptă dincolo de școală. Cumva secundar, se adaugă venirea în întâmpinarea necesității de cunoaștere și de înțelegere a elevilor de către cei din jur și reciproc, a lumii de către elevi. Ca urmare, în planul de învățământ apar de acum disciplinele Educație socială (botezată Gândire critică și drepturile copilului la clasa a V-a, Educație interculturală la clasa a VI-a, Educație pentru cetățenie democratică la clasa a VII-a, Educație economico-financiară la clasa a VIII-a), precum și Consiliere și dezvoltare personală (la fiecare clasă). Pe deasupra, într-o exprimare ca de reclamă la servicii telefonice („alege opțiunea”), planul-cadru anunță că „elevii pot opta, într-un an de studiu, pentru 1-3 cursuri opționale (clasele V-VII) și 1-4 cursuri opționale (clasa a VIII-a), din care un opțional integrat la nivelul mai multor arii curriculare este obligatoriu”. Din formulările vădit chinuitoare pentru cine le-a compus și din efortul aproape patetic de încadrare în corectitudinea care dă bine, ce rezultă este încărcarea și mai tare a orarului. De gândire critică, de creștere în interculturalitate, de consiliere și de celelalte elevii au nevoie în mod incontestabil și este de admis că școala, în limitele ei actuale, nu le susține cine știe ce, însă transfor­marea lor în discipline țintuite în orar înseamnă curată condamnare la formalism, la schemă și la falsitate. Vor deveni (au și devenit, odată ce au fost fixate în plan) „materii de-nvățat”, cu note. Cum și pe ce anume se va pune notă la disciplina Consiliere și dezvoltare personală? Cine va fi în situație de corigență? Cum va face un „neconsiliat și nedezvoltat” ca să se-ndrepte pentru „ora viitoare”?
Pentru orice din câte este de așteptat să le trans­mită școala elevilor se vede treaba că se cer loc în orar și rubrică de pus note. „Să existe o oră în care elevii să învețe să relaționeze, să învețe ce înseamnă toleranța”, revendică cineva (în stil Geo Dumitrescu invocând „Problema spinoasă a nop­ți­lor”) și lumea din adunarea pomenită la început aprobă unanim, prin reflexul școlăresc al conformității, încât nu răzbate măcar o tresărire de felul „Numai într-o oră anume, prestabilită, elevii învață relaționarea?!”
Și câte nu se petrec dincolo de ore și de note, câte surse nu ar fi pentru a învăța și altfel, și altceva! Iată, de exemplu, demonstrație de arte și meserii la propriu, într-un cadru nonformal cum este Școala de Bijuterie Contemporană Assamblage, care își recrutează profesorii dintre propriii absolvenți, iar de curând a prezentat expoziția „Found. Lost. Found” (curator, profesor și mentor, designerul David Sandu) la International Fashion Showcase de la Londra. Designerii Andreia Popescu, Adelina Petcan, Ioana Ardelean, Otilia Mihalcea au primit elogii într-o confruntare internațională de referință în domeniu, Otilia, creatoarea brandului Oval (cadrul fizic al întregului concept), fiind distinsă cu Premiul pentru design de accesorii; iar conceptul a avut la bază tezaurul dacilor. „Mi s-a părut un subiect foarte didactic și prăfuit”, spunea tot Otilia la etalarea acasă a expoziției, la Institutul Cultural Român. De la învățătura perpetuată nesuferit, a rezultat o lecție altfel de istorie, prin activarea creativității mereu compătimite că e blocată. Sau, cu alte exemple, sunt de lăudat medaliații la Olimpiada Internațională de Fizică a Țărilor din Asia, la Balcaniada de Matematică pentru Seniori, la Olimpiada Internațională de Chimie „D. Mendeleev”, laureați din categoria celor socotiți ca „irelevanți”, printr-o selecție care consideră că palmaresul școlii românești trebuie să rețină doar ponderea analfabeților funcționali. Se vede că în­vă­ță­tură de carte, de meserie se practică în această clipă la noi, și nu doar în școala clasică, iar recunoaștere în lume pentru foarte buni știutori de carte și de meserie de la noi există.
Florin ANTONESCU