„Lecţia“ lui Spiru Haret

Ori de câte ori încercăm să vorbim nu atât despre o Mare Personalitate – aşa cum este, fără îndoială, a lui Spiru Haret – personalitate copleşitoare prin multitudinea, varietatea şi complexitatea trăsăturilor sale definitorii, cât mai ales prin moştenirea culturală, realizăm – aproape instinctiv – faptul că rigurozitatea, sistematizarea, concizia ideilor pe care vrem să le punem în pagină şi – implicit – a limbajului pe care vrem să-l utilizăm în acest demers evocativ devin, dintr-odată, inoperante, ineficiente, inexpresive. Iar în absenţa unei „soluţii“ ideale, înclinăm să credem că tocmai o „abordare“ nesistematică, necanonică, nonconformistă este cea mai indicată pentru aceasta…
Fidel unei atari viziuni, înclin să cred că ar fi cel mai sugestiv – în cazul de faţă – un „preambul“, pentru care am optat şi eu. Iată-l. Faptul că una dintre cele mai prestigioase nu şcoli, ci Instituţii de Cultură (îndrăznesc să spun eu, din ţară) este chiar Colegiul a cărui „piatră de temelie“ a fost pusă de Marele Reformator Spiru Haret nu este deloc – sunt ferm convins de acest lucru! – o pură întâmplare. Fiindcă un autentic model  uman, ştiinţific, social, politic, pedagogic etc. precum cel „oferit“ de Spiru Haret îşi datorează măreţia, perenitatea, validicatea nu atât dimensiunilor sale suprafiinţiale, cât mai ales emulaţiei spirituale pe care el a creat-o, nenumăratelor generaţii de discipoli fideli pe care şi i-a „născut“ şi care s-au „angajat“ să-i ducă mai departe „lecţiile“ inestimabile pe care le-a lăsat pentru toţi cei care – cu receptivitatea caracteristică gândirii şi sensibilităţii moderne – au înţeles, înţeleg şi vor înţelege că trebuie să-şi tragă „sevele“ din nesecatul „izvor“ academic, intelectual, didactic pe care l-a „înfiripat“ Spiru Haret.
Tocmai polivalenţa aceasta extraordinară a personalităţii şi activităţii lui Spiru Haret este dacă nu cumva chiar prima dintre coordonatele definitorii ce i-au „conferit“ Statutul de Ctitor al Învăţământului Românesc Modern.
Este, fără îndoială, o valenţă umană şi culturală inestimabilă, a cărei evidenţiere pregnantă o datorăm – deloc întâmplător! –chiar unuia dintre discipolii săi, Dan Barbilian, el însuşi profesor de marcă (de matematică, în perioada interbelică) la şcoala „păstorită“ de dascălul său: „…singura viaţă (…) adevărată este  nepregetul; singura sănătate, liniştea dincolo-luminătoare a sufletului; singura noutate, un gând preexistent şi regăsit; nu ca termen al unui mers necesar, ci ca dor al memoriei înfiorate“. (Ion Barbu: „Poezia leneşă“, în revista „Viaţa literară”), an III, nr. 77, 10 martie 1928).
Spiru Haret s-a numărat printre cele dintâi spirite româneşti luminate moderne care au înţeles pericolul inepţiei – pe care o susţin, astăzi, atât de mulţi aşa-zişi „reformatori“ ai învăţământului românesc – „ascunse“ în principiul instructiv-educativ al strictei specializări – „principiu“ de origine pur stalinistă, după cum bine se ştie. Era absolut firesc ca o înţelegere superioară asupra fiinţei şi existenţei umane să se „transmită“ şi celor mai buni dintre discipolii săi (aşa cum a fost şi Dan barbilian, de exemplu). Iar aceasta este o altă trăsătură definitorie a Omului, Profesorului, Astrologului, Politicianului,  Academicianului, Ministrului, Sociologului Spiru Haret: „Specializării strâmte ori tehnicităţii opace (…) trebuie să i se substituie (…) eclectismul luminat, adâncimea teoriei, dar şi omogenitatea şi unitatea întregului.
(Ion Barbu: „Notă asupra lucrărilor ştiinţifice“, Editura Bucovina, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1940)
Alte două „componente“ esenţiale ale personalităţii lui Spiru Haret le putem uşor desluşi, dar numai „procedând“ tot de o manieră necanonică, neconvenţională, nonconformistă – vom aminti faptul că şcoala ctitorită de Spiru Haret – celebrul Colegiu bucureştean care-i poartă, cu mândrie, numele – îşi sărbătoreşte „zilele“, în fiecare an, la mijloc de decembrie şi, respectiv, la mijloc de februarie… Adică în „preajma“ celor două mari sărbători ale creştinătăţii: Miracolul Naşterii Imaculate a Pruncului Sfânt şi Taina Învierii Mântuitorului. În ceea ce mă priveşte, nu cred că totul e o pură întâmplare. Nicidecum! Fiindcă o personalitate şi o operă de mărimea celor întruchipate de Spiru Haret nu pot caracteriza decât… timpul fast, şi nicidecum pe cel cotidian. De ce? Explicaţia trebuie căutată chiar în valenţele cu totul şi cu totul aparte ale acelui timp care este Illo Tempore. Şi pe care – atât de sugestiv! – le-a evidenţiat un alt strălucit discipol al lui Spiru Haret.
„…Timpul sacru este un timp mitic primordial, devenit prezent. Timpul sacru nu curge, nu constituie o durată ireversibilă. Este un timp ontologic prin excelenţă; mereu egal cu sine însuşi, el nu se schimbă, nici nu se sfârşeşte. Timpul sacru este un timp circular, reversibil şi recuperabil, un fel de etern prezent mitic (…)“.
(Mircea Eliade: „Sacrul şi profanul“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 64-65)
Un fel de grăitor mi se pare a fi atunci când vorbim despre Spiru Haret la nivel onomastic. Fiindcă numele lui Spiru Haret este, de fapt, un nume simbolic, un eponim, un arhetip. Pornind de la „premisa“ că „asocierea“ noastră cu un anumit „nume“ nu este, după cum se ştie, un „demers“ întâmplător. Dimpotrivă. Întrucât „numele“ perfect „traductibile“ la origine se „armonizează“ întru totul cu un anumit tip de personalitate. De aceea, „prenumele“ marelui reformator al învăţământului românesc, „asocierea“ pe care el o face cu putinţă are darul să sugereze alte câteva trăsături fundamentale ale personalităţii şi operei sale. E vorba despre extraordinara lui capacitate de sinteză. Tot aşa cum Sf. Spiridon – al cărui nume Spiru Haret îl poartă – a izbutit – printr-o „demonstraţie“ extrem de simplă – să-i „convingă“ pe „participanţii“ la primul Sinod ecumenic (de la Niceea – 325 e.n.) de posibilitatea coexistenţei celor trei Principii Constitutive ale Creştinismului. Coexistenţă al cărui „reflex“ extraordinar Sf. Grigore Palamas îl găsea în însăşi fiinţa umană, ceea ce l-a şi făcut să spună: „Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pământ. De aceea, el are Minte, Cuvânt şi Spirit“.
Iar această extraordinară „înzestrare“ a Sf. Spiridon de a „glisa“ liber atât pe axa „diacroniei“, cât şi pe axa „sincroniei“  reprezintă o altă trăsătură definitorie a personalităţii şi operei lui Spiru Haret.
Şi încă ceva foarte important, decurgând tot din moştenirea onomastică pe care Spiru Haret o datorează Sf. Spiridon… Pornind, de data aceasta, de la faptul că numele Sf. Spiridon e asociat cu ideea de ecumenism. Care atât în latină, cât şi în limbile romanice e „pus în relaţie“ cu două categorii de sensuri (denotative şi conotative); de universitate şi, respectiv, de autoritate. Iar acest ultim „amănunt“ mă face să cred că nu puţine dintre trăsăturile emblematice ale personalităţii umane şi culturale ale lui Spiru Haret decurg chiar de aici. Aşa sunt, de pildă: principiul unităţii, al conlucrării, al armoniei, dar şi al dialogului, al dezbaterii, al reflexivităţii, al apolinicului, al gândirii vii ş.a.
Mai mult decât atât, deosebit de semnificativ este şi faptul că Spiru Haret a fost chiar contemporan cu momentul apariţiei (pe plan mondial) a Mişcăriii Ecumenice, care a început să se cristalizeze, după cum se ştie, în jurul lui 1900, „mişcare“ al cărui scop major era realizarea unităţii prin conservarea identităţii, prin respectarea autonomiei, prin păstrarea specificului naţional şi care a izbutit chiar să dea naştere, în 1948, unui Consiliu Mondial Ecumernic. Deci, iată alte câteva trăsături definitorii ale personalităţii umane şi culturale a lui Spiru Haret, „deductibile“din această fericită „întâlnire“ a sa cu ideea de ecumenism: intransigenţă, dar şi înţelegere.
Revenind, aş mai vrea să adaug următoarele: nici tumultul confruntărilor dogmatice la care a participat activ  „eponimul“ său, Sf. Spiridon nu a rămas fără „ecou“ în ceea ce priveşte personalitatea şi opera lui Spiru Haret. Iar acum este vorba  despre nişte coordonate şi mai moderne decât cele semnalate mai înainte, precum îndoiala, zbuciumul, preocuparea. A căror „explicare“ nu se poate face altfel decât prin „recursul“ la… filosofia existenţialistă contemporană: „Fiinţa, şi nu fiinţarea, depinde de înţelegerea fiinţei. Cu alte cuvinte, realitatea, şi nu realul, depinde de nelinişte. Fiinţarea ce are modul de a fi al Dasein-ului nu poate fi înţeleasă pornind de la realitate şi substanţialitate. Substanţa omului este existenţa. Existenţa nelinişte (…)“.
(Martin Heidegger: „Fiinţă şi Timp“. Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1994, pag. 202)
Apoi faptul că surmontând mentalitatea provincialistă tipic românescă, Spiru Haret şi-a publicat (în 1910, la Paris) una dintre cele mai importante lucrări – La mecanique sociale, în limba franceză – nu este un „detaliu“ oarecare – sau un „element de circumstanţă“, ci dimpotrivă, este deosebit de relevant pentru o altă coordonată fundamentală a personalităţii sale umane şi intelectuale. Astfel, Spiru Haret a înţeles – mai bine ca mulţi (alţi) intelectuali din eneraţia sa – necesitatea de a ieşi din ceea ce chiar unul dintre cei mai mari discipoli ai săi – Mircea Eliade – numea – cu referire specială la Lucian Blaga – „tăcere“. Şi tocmai aceasta face ca despre Spiru Haret să nu se poată spune ceea ce, pe bună dreptate, s-a spus din acest punct de vedere despre Lucian Blaga, şi anume că „…n-a făcut nimic ca să fie tradus într-o limbă de mare circulaţie“. Ci, dimpotrivă… (Mircea Eliade: „Împotriva deznădejdii“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 196).
Spiru Haret nu a fost însă doar un excepţional matematician, sociolog, pedagog, politician, profesor, ci şi unul dintre cei mai mari cercetători şi promotori ai specificului naţional românesc. Mai exact spus, alături de contemporanii săi, Garabet Ibrăileanu şi Constantin Stere, Spiru Haret a fost un extraordinar teoretician şi propovăduitor al unuia dintre cei doi mari poli spirituali autohtoni, anume Podul Tradiţionalist, în „varianta“ profund racordată la cerinţele secolului XX, a poporanismului.
Mai mult decât atât, marele reformator a avut o contribuţie absolut originală, decurgând nemijlocit din intuirea faptului că poporanismul poate fi „îmbrăţişat“ şi de intelectualitate şi mai ales de cei din mediul rural. Iar ideea promovării unor forme de activitate de tip cooperatist în rândul învăţătorilor de la sat a egalat-o pe aceea a iniţierii, schiţării, implementării reformei din învăţământ conform principiului „de jos în sus“ (şi nu invers, aşa cum, din nefericire, se întâmplă astăzi!), prin valorificarea creatoare a sugestiilor venite din partea slujitorilor şcolii, printr-o fertilă corespondenţă. Şi nu doar atât.
Spre deosebire de Garabet Ibrăileanu şi Constantin Stere, care au pus un accent deosebit îndeosebi pe „misiunea“ morală a poporanismului, Spiru Haret l-a conceput ca pe o mişcare culturală. În sensul deplin al cuvântului.
Mai exact spus, în viziunea lui Spiru Haret, noul „curent“ – poporanismul – trebuia să fie nu doar o „mişcare“ ideologică, politică, socială, artistică şi spirituală. Aceasta pentru că – în concepţia lui Spiru Haret – reformele profund democratice pe care poporanismul le preconiza trebuiau să satisfacă două serii de „cerinţe“, la fel de importante: unele strict „naţionale“,  ţinând de „nevoile“ ţărănimii, iar altele „europene“, decurgând  din „necesitatea“ modernizării României. Pe toate planurile. Atât de efervescentă, de generoasă, de mobilizatoare s-a dovedit a fi această perspectivă naţională şi europeană pe care Spiru Haret a „trasat-o“ nu doar în planul oarecum „exterior“ al vieţii publice, ci şi în cel lăuntric, al modelării personalităţii umane şi culturale, încât ea avea să fie „îmbrăţişată“ de unii dintre cei mai străluciţi discipoli ai săi. Care au încercat şi ei, urmând modelul luminat al dascălului lor, să „definească“ polul spiritual, tradiţionalist prin „raportare“ la „contextul“ european: „Conservatorismul, viziunea romantică a istoriei, valorificarea exagerată a unui trecut şi a unor tradiţii nu totdeauna vrednice de laudă, aplecarea către emfază şi beţia de cuvinte, pseudo-eroismul rău înţeles, privincialismul spiritual şi cultural, atitudinea lirică faţă de natură, femeie şi dragoste (…)“.
(Mircea Eliade, vol. cit., pag. 18)
Mai mult decât atât: Modernitatea lui Spiru Haret este – şi din acest punct de vedere – exemplară, întrucât tradiţionalismul (de tip poporanist) instituit, teoretizat şi promovat de el are un corespondent universal în spiritul apolinic, despre care vorbea Friedrich Nietzsche (în „Naşterea tragediei“) sau în „Tipul Introvertit“ al lui C. G. Jung. Aşadar, putem desluşi existenţa aceleiaşi invariante excepţionale ce caracterizează întreaga personalitate şi activitate a lui Spiru Haret. De fapt, a aceleiaşi „dialectici“ foarte moderne: prin naţional spre universal.
N-ar trebui să uităm să evidenţiem şi o altă trăsătură definitorie a poporanismului instituit de Spiru Haret, în primul rând pentru faptul că şi ea este tot o „trăsătură“ profund modernă, anume… toleranţa. În virtutea acestui principiu, Spiru Haret nu şi-a concentrat eforturile – asemeni altor adepţi ai poporanismului – în direcţia „combaterii“ unor aşa-zise „abateri“ de la „preceptele“ acestuia, ci în sensul „definirii“ locului şi rolului pe care poate şi trebuie să-l aibă intelectualii, şi mai ales slujitorii şcolii, într-un context naţional cu totul şi cu totul aparte – precum cel românesc – de natură aproape exclusiv ţărănească, agrară, folclorică.
Simpla rememorare a permanenţelor personalităţii umane şi culturale ale lui Spiru Haret – matematiciam, sociolog, pedagog, astrolog, politician, academician, profesor, ministru, reformator – este de natură să aducă în prim-plan trăsătura cea mai importantă a vieţii şi activităţii sale: universalitatea… Este cea mai importantă dintre toate. Fiindcă doar o astfel de deschidere generoasă faţă de tot ceea ce a creat de-a lungul veacurilor cultura şi civilizaţia umană este de natură să explice multitudinea, varietatea, compelxitatea, iniţiativelor sale.
Iar încrederea sa nestrămutată în valorile inestimabile ale educaţiei – darul cel mai de preţ al fiinţei umane – nu este altceva decât expresia nemijlocită a acestei infinite polivalenţe raţionale şi afective. Ea este cea care l-a „desemnat“ pe Spiru Haret să „conducă“ destinele învăţământului românesc de trei ori: mai întâi, între 1897-1899; apoi, între anii 1901-1904 şi, în al treilea rând, în perioada 1907-1910. Fiindcă o reformă – şi cu deosebire aceea din cel mai important „domeniu“ dintre toate: învăţământul! – cere iniţiere spirituală. Iar latura aceasta profund iniţiatică a personalităţii şi activităţii lui Spiru Haret decurge din preocuparea lui constantă îndreptată în direcţia definirii specificului naţional. Prin intermediul poporanismului. Întrucât aprofundarea spiritualităţii naţionale cere un „instrument“ teoretic şi practic de dimensiuni universale.
Iată de ce am fost mereu tentat să văd în Spiru Haret şi o ipostază modernă a acelui spirit universal pe care l-a „cristalizat“ renaşterea: „…deţinea toate cunoştinţele timpului, era un spirit universal (…)“.
(Constantin Noica: „Modelul cultural european“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 108).
Iar pentru „adepţii“ înverşunaţi ai „strictei specializări“, care se „întreabă“ cum de a fost cu putinţă o astfel de deschidere generoasă către  universalitate, s-ar putea aduce încă un argument: sinteza vocaţiilor creatoare – de matematică, de sociologie, de pedagogie etc. – aşa cum a fost şi cazul ilustrului nostru înaintaş Spiru Haret –, este lesne de înţeles dacă vom adopta o altă perspectivă – profund modernă! – chiar asupra efervescenţei raţionale şi afective. Adică, în spiritul în care a definit-o unul dintre cei mai mari discipoli ai lui Spiru Haret: „Activitatea creatoare nu este numai expresia propriului fond emoţional (…). Actul creaţiei e lipsit de orice transcendenţă. El e rezultatul unui lung şi neîntrerupt efort de integrare (…), chemat să corecteze ceea ce viaţa cuprinde în ea de diferenţiator schematic“.
(Ion Barbu: „Opera de artă concepută ca un efort de integrare“, în revista „Umanitatea“, an I, nr. 3-4, august-septembrie 1920)
Iar dacă am vrea să „oferim“ – din perspectiva posterităţii (sale), din păcate nu totdeauna vrednică de ilustrul său înaintaş – o imagine sintetică atotcuprinzătoare a „lecţiei“ pe care ne-a „transmis-o“ Spiru Haret, ea nu ar putea „arăta“ decât în felul următor: o personalitate  atât de polisemică, atât de variată, de complexă ca a lui ce reuneşte, într-un tot inefabil, atâtea şi atâtea vocaţii creatoare. Personalitate ce se va constitui de-a pururi
într-un inestimabil model nu se poate forma altfel decât pornind de la „premisa“ că fiecare element constitutiv al ei nu este, şi nu poate fi, altceva decât o preţioasă „treaptă“ a unei ample călătorii iniţiatice, al cărei scop suprem nu poate fi decât unul singur: de la extrinsec la intrinsec… E foarte uşor de înţeles de ce. Fiindcă: „Învăţăceii cercetează în ei înşişi dacă cele spuse  sunt adevărate, contemplând adevărul lăuntric“.
(Sf. Augustin: „De Magistro“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 125)
Iar „drumul“ simbolic de la afară la înăuntru nu poate fi parcurs decât dacă admitem necesitatea a cel puţin două „substituiri“: a prelegerii cu dialogul şi a profesorului cu dascălul. După cum am avut prilejul să spun şi-n alte dăţi, sau într-o altă terminologie, după ce am depăşit „pragul“ limbajului şi al raţiunii, cuvintele „trădează“, iar raţiunea aduce cu sine „îndoiala“ pentru a ajunge la… „tărâmul“ inimii. Acesta  este sensul major al modelului uman şi cultural instituit de Spiru Haret – pentru generaţiile ce aveau să-i urmeze: „Prin cuvinte nu se face altceva decât se îndeamnă omul la învăţătură, greşit crezându-se că prin vorbire se dezvăluie vreodată gândirea vorbitorului. (…) numai acela care locuieşte înăuntrul nostru ne învaţă dacă sunt adevărate cele ce se spun, atunci când cuvântăm în afară (…)“.
(Sf. Augustin, vol. cit., pag. 127)
Prof.  Petre CONSTANTINESCU
Colegiul Naţional Spiru Haret