Unirea Principatelor, realizată prin alegerea lui Cuza la Iași și la București, este definită, colocvial, și prin sintagma „Mica Unire” – în raport cu Marea Unire, de la 1 Decembrie 1918. Dar, prin semnificația actului politic, „Mica Unire” a fost, ea însăși, o „Mare Unire”. Două țări, Moldova și Țara Românească, fiecare cu propria istorie, cu liderii, evenimentele, eroii, miturile proprii, și-au înfrânt orgoliile istorice, au avut puterea de trece peste interesele locale și regionale, au depășit toate obstacolele politice – care nu erau puține, pe plan intern și extern – și s-au unit pentru a forma o nouă țară, mai mare, mai puternică, Principatele Unite, și, mai târziu, România.

Politic vorbind, dubla alegere a lui Cuza a fost o mutare strategică pe tabla de șah a istoriei. Un act de vizionarism politic, de patriotism și, nu în ultimul rând, de curaj – într-un cadru extern rareori favorabil, deseori ostil, sub apăsarea intereselor imperiilor și marilor puteri – al unor politicieni luminați, școliți la marile universități europene, susținut de voința populară. O asumare a unui rol jucat pe scena istoriei.

Unirea celor două principate, Moldova și Țara Românească, a constituit o realizare politică epocală, care a pus bazele edificării României Moderne. A fost, în termenii de azi, un adevărat Proiect de Țară, asumat și realizat de o elită politică, animată de idealul național și de spiritul european al renașterii.

Trei momente fundamentale trasează o axă a devenirii românești: Unirea lui Mihai Viteazul, moment efemer, dar esențial ca semnificație,  Unirea lui Cuza, un punct nodal al procesului, și Marea Unire, desăvârșirea unei aspirații întinse pe secole.

Din interiorul realității de azi, sfâșiate de tensiuni, porniri contradictorii și conflicte, subminate de fragilitatea sau chiar falimentul valorilor morale întemeietoare, de absența proiectelor și a idealurilor naționale, marile momente ale istoriei noastre, între care Unirea lui Cuza, ni se par adevărate miracole istorice.

Privind înapoi și în jur, ne amintim, într-un act de meditație amară, un vers al marelui poet pașoptist Grigore Alexandrescu: „Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.” Într-o lume a fragmentării și disoluției, sună parcă dezarmant de naiv și anacronic apelul romantic, animat de idealul unirii, al lui Alecsandri: „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română…”. Iar, peste toate, ca un îndemn la autoreflecție, răsună câteva versuri ale lui Eminescu, poetul național însuflețit în scurta lui viață și în marea lui operă de visul unirii tuturor românilor într-o singură țară: „Iară noi? Noi, epigonii… Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte…”.

Istoria ne oferă o lecție exemplară, pe care trebuie s-o învățăm mai ales azi, într-un timp al dezbinării și deconstrucției. O provocare la reflecție, la condiția noastră de ieri și de azi, la trezire și asumare. La redescoperirea sensului.