În această perioadă se împlinesc doi ani de când pandemia de Covid-19 a trimis și școala (alături de societate) în tranșeele învățământului online, punându-i pe elevi și pe profesori (ba chiar și pe părinți într-o primă etapă) în primele rânduri ale unui front dintr-o bătălie a adaptabilității și flexibilității.
La început, școala a intrat cu totul în online și cadrele didactice din România au fost puse brusc în fața unei necesități de adaptare rapidă la toate aceste schimbări. În acele momente s-a spus că o astfel de criză are în ea sâmburele oportunității, șansa unui mare salt înainte. Din punct de vedere teoretic lucrurile chiar așa stau, dar, așa cum evidenția Breazeale (2021), „celor mai mulți dintre noi nu ne place să ne schimbăm, chiar dacă schimbările sunt pozitive. Schimbarea este stresantă. Chiar și schimbarea pozitivă poate provoca stres, deoarece ne cere să facem ceva diferit“.
Da, corpul profesoral s-a adaptat admirabil la toate aceste schimbări pe care vremurile pandemice le-au adus. Dar în același timp cu adaptarea a venit și epuizarea. Nu numai în România, dar și la nivel global, profesia didactică, care este oricum una dintre cele mai solicitante din punct de vedere emoțional, a împins granițele adaptării într-un fenomen care a crescut în intensitate în acești doi ani: epuizarea profesională sau burnout-ul. Într-o cercetare pe care am întreprins-o (Pânișoară et al 2020), devine evident faptul că nivelul de epuizare profesională la profesori a crescut în această perioadă. Consecințele unei astfel de creșteri nu sunt greu de intuit: o motivație mai scăzută pentru activitate, o detașare față de fenomenul educațional, o menținere mai dificilă pe termen lung a timpului alocat pregătirii profesionale etc.
Un astfel de fenomen este vital să fie cunoscut (și recunoscut) de către decidenți. Există o serie de măsuri pe care aceștia le pot lua și să diminueze efectele nedorite. Acest lucru este cu atât mai important cu cât, așa cum observă Neufeldnov (2014), „chiar și atunci când profesorii sunt pasionați, lucrul într-un mediu foarte solicitant duce la oboseală mentală și fizică, cu care este greu de luptat“. Reacția pe care o resimt multe cadre didactice astăzi era redată foarte bine încă din 2017 de către Rankin: „Sunt mereu «activ». Elevii așteaptă la ușa mea când ajung la școală, iar toată ziua este un flux de copii și adulți care doresc lucruri de la mine… Mintea mea nu se odihnește. Chiar și somnul meu este neliniștit“.
O astfel de suprasolicitare era valabilă în 2017, înainte de generalizarea învățământului online așa cum l-a impus pandemia de Covid-19. Nivelul de suprasolicitare a crescut dramatic în anii pandemici, deoarece această „disponibilitate“ a cadrului didactic de a se afla la dispoziția elevilor și părinților a flexibilizat dramatic granița dintre viața profesională și viața personală.
Care sunt cauzele acestui proces (Maslach et al. apud Tsaousides, 2020):
- Volumul de muncă: atunci când percepem că este mult, prea mult, că „nu se mai termină“ și amânăm de pe o zi pe alta… nu așa ne-am simțit în acea perioadă? Nu sunt aspecte pe care le mai resimțim și astăzi?
- Control: apare când simțim că responsabilitatea noastră este mare, dar nu suntem investiți cu autoritatea de a lua acele decizii care se potrivesc și nici nu putem accesa resursele necesare. Profesorii au observat că programele sunt încărcate, că manualele sunt (multe dintre ele) gândite nepedagogic, că nu pot accesa anumite resurse tehnologice și că trebuie să se „descurce“ în stil românesc. S-a schimbat ceva?
- Recompensa: apare în momentul în care nu ne simțim recompensați la nivelul și valoarea muncii noastre. Vorbim despre o nerecunoaștere financiară (salariu), dar și una morală, de valorizare a rolului cadrului didactic în societate. Sunt aspecte despre care vorbim de mult timp, dar soluțiile sunt anemice sau nu există!
- Comunitate: atunci când lucrezi cu oameni care nu împărtășesc aceleași valori ca tine și pe care nu te poți baza pentru sprijin sau asistență în probleme legate de muncă. Acest aspect a fost pozitiv în timpul pandemiei, profesorii s-au ajutat unii pe alții prin comunități online și resurse, sper ca un astfel de rol să rămână pozitiv și în vremurile care vin.
- Corectitudine: nedreptatea pe care profesorii o resimt în acord cu ceea ce fac pentru societate și modul în care societatea răspunde acestor aspecte.
- Valori: puteți percepe că propriile valori sunt inconsecvente cu valorile organizaționale sau puteți percepe valorile organizaționale ca fiind conflictuale. Și aici avem un factor pozitiv în învățământ.
de Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară – Universitatea din București
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022
