După aproape şase luştri de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989, am dobândit întrucâtva o perspectivă istorică, o anumită detaşare, care ne permit să evaluăm lucrurile cu mai multă luciditate, fără crispări partizane impure şi fără accese isteroide. Într-un târziu, am aflat şi noi ceea ce ştiau doar experţii militari şi şefii serviciilor secrete, precum şi deţinătorii pârghiilor politice decizionale: am avut o revoltă populară alimentată de sărăcie şi disperare, conjugată cu o revoluţie violentă ce a dus la schimbarea regimului politic din România, iar în vârful piramidei a fost orchestrată din timp o lovitură de stat militară. Parchetul General a consfinţit cu autoritatea sa juridică incontestabilă acest din urmă adevăr tulburător. Dar istoria nu mai poate fi reluată pentru ca un regizor-demiurg să schimbe scenariul. „Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile!“ (Eminescu – Veneţia).
Aceşti 28 de ani sunt plini de învăţăminte – unele amare – pentru societatea românească actuală. „Gânditorul din Dămăroaia“, Silviu Brucan, a avut dreptate: pentru a înţelege şi a înfăptui cu adevărat democraţia, este nevoie de mulţi ani, de eforturi uriaşe şi de mari sacrificii.
În iureşul stihial al revoluţiei, s-au produs seisme socio-economice pe care le resimţim şi astăzi. S-au prăbuşit industria şi agricultura şi, pe fondul vidului legislativ, a fost prăduită avuţia naţională, la un nivel şi la proporţii nemaiîntâlnite în istorie. Fabrici, combinate, complexuri agricole, bănci, ferme, sisteme de irigaţii, păduri, amenajări hidrotehnice au fost ruinate şi volatilizate. Nimeni nu va putea măsura vreodată dimensiunile jafului naţional. Statisticile sunt îngrozitoare pentru mintea lucidă şi neputincioase din perspectiva unei finalităţi pozitive. Se poate spune cu o linişte fatalistă: Nu mai este nimic de făcut! Singura certitudine rămâne viitorul! Aceste adevăruri crude sunt unanim cunoscute şi au fost rostite cu o tenacitate sisifică de retorii vremurilor noi şi de presă.
Timpul scurs de la revoluţie – o lungă şi dureroasă tranziţie – ne-a trezit din visare. Construcţia democratică nu este uşoară şi nu vine de la sine. A fost nevoie de ani mulţi pentru a înţelege că legităţile economice sunt ineluctabile şi dure şi că a le ignora este extrem de periculos pentru starea naţiei, că ordinea internă depinde într-o măsură însemnată de situaţia internaţională – mereu complicată şi iute schimbătoare – că marile proiecte din domeniul economic, din infrastructură şi transporturi nu se pot finaliza practicând hoţia şi alte aranjamente de culise, că primenirea clasei politice – idee fixă în retorica publică – nu se poate produce peste noapte. Cu prorociri defetiste, cu un negativism contagios nu se poate edifica nimic.
Privind în urmă, constatăm că avem mari restanţe ce par să depăşească puterile generaţiei actuale: o nouă Constituţie, reîmpărţirea administrativ-teritorială a ţării, absolut necesară la exact 50 de ani de la precedenta (februarie 1968), legile justiţiei (ce nod gordian spinos!), sistemul de sănătate, marile autostrăzi, transporturile terestre şi aeriene, sistemul de apărare, cultura, reabilitarea monumentelor istorice şi a clădirilor de patrimoniu etc.
Lecţia celor 28 de ani a fost mai degrabă amară în domeniul atât de sensibil al educaţiei. Câte guverne post-decembriste au avut viziune, căci a le fi pretins să fie vizionare ar fi fost oricum prea mult? Câte ministere ale educaţiei şi câţi miniştri de resort au avut clarviziune în decizii? Unele voci analitice şi exigente înclină spre pentru Andrei Marga, dar nu ştim cu precizie dacă opţiunea a fost vreodată majoritară. Perindarea caleidoscopică a demnitarilor la cârma Ministerului Educaţiei Naţionale a fost rapidă, deconcertantă, iar efemeritatea unora i-a plasat fatalmente sub zodia nesemnificativului. Unii prezicători apocaliptici – de care n-am dus lipsă niciodată – au decretat apodictic: „Cutare a distrus învăţământul românesc! Cutare a ucis şcolile profesionale!“. Se poartă judecăţile categorice şi execuţiile în absolut. Relativizarea şi nuanţele sunt păsări rare în comentariile colorate ale atâtor oameni de bine din spaţiul naţional.
Într-o consecuţie strictă, la fel de aspru sunt judecate inspectoratele şcolare judeţene, văzute drept copii fidele ale ministerului congener. În presa acestor decenii de libertate politică şi de democraţie n-am citit niciodată un elogiu deschis adus unui ministru ori unui inspector şcolar general – detaliu mai grăitor decât o duzină de argumente persuasive. Automatisme bine fixate în mentalul colectiv ne dirijează judecata şi ne întreţin îndoielile cu privire la calitatea guvernelor, a miniştrilor, inspectorilor şcolari, directorilor şi personalului didactic. Realităţile nu au îngăduit, din păcate, judecăţi mai optimiste. Au rămas agăţate în panoplia dezideratelor calitatea deciziilor ministeriale, coerenţa, transparenţa, consecvenţa, oportunitatea, eficienţa lor. O ţintă de prim-plan la un moment dat a căzut repede în desuetudine: descentralizarea decizională. Experimental, s-au stabilit câteva judeţe-pilot, dar ideea s-a volatilizat. Astăzi, totul se raportează la minister din teritoriu, de la numărul de absenţe ale elevilor şi până la acte de corupţie ori incidente disciplinare.
Învăţămintele acestor ani ne arată că multe probleme au rămas în suspensie ori nu au soluţii: motivarea morală şi materială a cadrelor didactice, permanenţa pe post – în antiteză cu fluctuaţia haotică şi cu migraţia către Vest, starea disciplinară a personalului didactic şi a elevilor, absenteismul, abandonul şcolar şi diversele forme de infracţionalitate, absenţa unui curriculum stabil şi definitiv, mentalităţi vetuste – în conexiune cu mentalităţi inconformiste, excentrice în raport cu planul-cadru şi cu programele şcolare. În această perioadă a tranziţiei către final şi a experimentelor în lanţ s-a conturat un set de factori perturbatori pentru educaţie, cărora nu li s-a găsit deocamdată leacul: subfinanţarea sistemului, politizarea învăţământului, instabilitatea politică şi economică, incoerenţa şi fluiditatea legislativă, centralizarea accentuată a deciziei, precaritatea pregătirii iniţiale de tip universitar şi oscilaţiile formării continue, demonetizarea studiilor doctorale, scepticismul endemic şi lipsa coeziunii naţionale, atrofierea sentimentului patriotic şi al apartenenţei la spiritul naţional. Am rămas datori cu un proiect de ţară în substanţa căruia să regăsim idealul nostru educaţional, convergent cu al Europei civilizate, dar conservând elementele definitorii ale ethosului românesc. Ne lipseşte coeziunea necondiţionată în privinţa educaţiei şi ne măcinăm energiile în bătălii sterile iscate de la teme nerezolvate încă: un curriculum impecabil de la clasele pregătitoare până la clasele a XII-a, aşadar, plan-cadru, programe şi manuale, un regulament şcolar stabil şi valabil cel puţin 5-8 ani, fără peticiri succesive şi contestat din toate părţile, o finanţare compatibilă cu aceea din ţările cu o educaţie performantă, vitală pentru a stăvili migraţia entropică a populaţiei şi încă multe altele, prea bine cunoscute şi stagnante pe agenda publică.
Ultimii 28 de ani ne-au oferit o lecţie ale cărei multiple sarcini sunt valabile pentru alţi 28 de ani de aici înainte…
P. Teodor