N. GEORGESCU

Veselia la vechii greci

Doamna Despina Mincu-Georgescu, distins filolog clasic, profesoara de latină de la Snagov, cum i se spune între colegii de breaslă (evident, și cu mândrie că mai sunt latiniști în funcție – dar cu mare tristețe că sunt așa de puțini încât îi numeri pe câteva localități mai norocoase în țară…) publică o interesantă carte de specialitate ale cărei ecouri (la specialitate mă refer) se reverberează amplu și insistent în cultura generală, în antropologie și, mai ales, în etnologie. Tema autoarei este paignionul în cultura antică elină, adică gluma, snoava – de la pais, paidos, copil, un diminutiv ce ar însemna copilărimea, a se copilări. Ca subspecie a literaturii clasice, paignionul se regăsește în epopee, în mimi, în comedie desigur, dar și în literatura erotică, în istorii, oriunde este nevoie din loc în loc de menținerea trează a atenției, de o pauză pentru reflecție, de o scurtă descrețire a frunții; este pusă, ca metaforă uneori sau ca eponimie, paronomasie, chiar și în tragedia clasică. Eschil, de pildă, ca să explice teoria hybris-ului, îl compară pe cel dornic peste măsură de înavuțire cu un copil care aleargă după o pasăre pe drum sperând c-o va prinde, iar „povestioara“ are chiar aspect comic; tot în Agamemnon vorbește de un copil care, iubitor peste măsură de animale, le cere părinților să-i aducă în casă un pui de leu, pe care apoi familia îl crește până ce animalul devine fioros și-i devorează pe toți: tot astfel, când patima hybris-ului se cuibărește în sufletul cuiva, crește până ce-l distruge pe acela. (Motivul este prelucrat de Faulkner, el însuși filolog clasic de formație, în nuvela Ursul.) Și savanții fac, trebuie să facă uneori glume. În studenția noastră, dna profesoară Francisca Băltăceanu ne arăta dactilograma cursului de lingvistică comparată indoeuropeană elaborat de Aram Frenkian, gloria facultății noastre, în amintirea pioasă a căruia trăiau și creau marii noștri profesori, de la Poghirc la Fugariu, de la Creția la Nasta și toți ceilalți; ei bine, din loc în loc, savantul avea scris pe marginea paginii, în limba germană: „Aici trebuie să fac o glumă“. Ariditatea materiei se mai estompa astfel…

Exemplele sunt, desigur, pedagogice – dar fragmentul comic în literatura cultă se dezvoltă în sine. După cum ne spune Aristotel însuși, tragedia s-a închegat din părțile ei componente gata închegate, adică s-au dezvoltat fiecare în parte și, când s-a încheiat alcătuirea lor, s-au unit într-o narațiune coerentă, cu un scop dat, altul decât al vreuneia dintre ele luată separat. Astfel că paignionul – altceva decât motiv sau temă sau mitem etc. – are existență de sine stătătoare și poate fi urmărit ca subspecie literară. Autoarea îl urmărește în mod exemplar în Iliada lui Homer: zeii înșiși râd când Hefaistos li-i arată pe Ares și Afrodita legați în plasa nevăzută, aceiași zei râd când îl văd pe șchiopul Hefaistos alergând printre ei să le umple cupele cu ambrozie. Este vorba de acel râs sau hohot de râs homeric, de care se zguduie Olimpul. Acest asbestos gelon presupune contaminarea, deci privește viața colectivă, publică neapărat; nu este în mod obligatoriu o dependență de genul comic, râsul se iscă din orice, nu trebuie să fie o glumă foarte reușită, contează în egală măsură și gesturile – ba chiar mai mult decât cuvintele. Când face pe cuparul zeilor, după ce Zeus a amenințat-o public pe Hera c-o aruncă din culmea Olimpului dacă-i mai nesocotește ordinele, Hefaistos plânge în sinea lui și-i spune zeiței: „Rabdă, iubita mea mamă…“ îndemnând-o la supunere forțată – iar râsul colectiv rezolvă, aici, un conflict pe cale să izbucnească. Tor scurte episoade comice sunt, în epopee, bătaia lui Thersit de către Ulise, episodul ciclopic al lui Ulise etc. Doamna Despina Mincu-Georgescu le înregistrează, le comentează și, în partea a doua a cărții sale, le compară cu literatura populară actuală, balcanică și românească. Știm că, pentru a scăpa de pedeapsa zeilor pentru răul ce-l face Ciclopului, Ulise zice că-l cheamă „Nimeni“ (în limba greacă: Utis, interesant joc de cuvinte pe numele Odiseus/Ulises) – iar Ciclopul orb îi cere lui Poseidon să-l răzbune împotriva lui… Nimeni. Într-un basm românesc, Pepelea se recomandă către Dracul cel prost „Eu Sângur“, iar apoi, după ce-l orbește ca Ulise pe Ciclop, scapă de pedeapsă, pentru că Dracul cel prost cere ajutor dracilor săi și le spune că a fost orbit de către… Eu Sângur.

Acest capitol al farselor din basmul popular românesc în comparație cu paignionul vechi grecesc reprezintă o adevărată contribuție științifică de care etnologii vor trebui să țină cont de acum înainte. Practic, autoarea identifică motive străvechi, antice, în snoava românească – trebuind inevitabil să discute cauzalitățile, vecinătățile spațiului cultural, circulația, viabilitatea lor. Filologia clasică a fost totdeauna un ajutor tonic pentru folcloristică – iar Despina Mincu-Georgescu readuce lucrurile din sinteze în analiză amănunțită, identificând, descoperind de fapt legături ce păreau inexistente sau aparent nu se puteau face.

Un capitol întreg din această a doua parte a cărții se numește „Catharsisul Călușarilor“ și merită o atenție deosebită, pentru că aduce noutate interpretativă jocului bărbătesc al Călușului. Autoarea anticipase tema încă din deschiderea primei părți, când vorbea despre paignionul preliterar, ca dans ritualic și farsă dorică. Aici, cu o bibliografie impresionantă pe terenul filologiei clasice, Despina Mincu-Georgescu analizează dansul Cureților din insula Creta. Mitul spune că Zeus, copil, salvat de mama sa, Rhea, de la furia devoratoare a lui Cronos, tatăl său, a fost ascuns într-o peșteră din insula Creta și încredințat spre creștere Cureților, daimoni ai locului, care executau un dans în jurul său, zăngănindu-și armele când pruncul scâncea, ca să-l înșele pe Cronos. Acest dans-înșelăciune este amintit și descris pe scurt de mulți autori antici, iar Platon, în Legile, spune despre el: „Trebuie să trăim jucând anumite jocuri, jertfind, cântând și dansând pentru a câștiga bunăvoința zeilor și pentru a ne putea feri de dușmani și a izbândi în luptă“. J. Huizinga consideră acest joc „emblematic pentru ilustrarea corelației joc-acțiune sacră“ la vechii greci (p. 46). Într-un imn orfic, Cureții sunt descriși ca „făpturi nepieritoare“, „cu trup de aer“, identificându-se cu vânturile și aducând oamenilor belșug și fertilitate. Sunt divinități temute și venerate deopotrivă, ritualurile în cinstea lor prelungindu-se mult în cadrul orfismului. Din aproape în aproape, autoarea ajunge să se mire de asemănarea cu Jocul Călușului din folclorul românesc, dar lasă lucrurile în această fază în prima parte a cărții, pentru a reveni, în partea a doua, cu un studiu aplicat, iarăși adus la zi, de data aceasta pe terenul etnologiei/folcloristicii românești. Aici, dânsa compară pe larg Călușul cu Jocul Cureților și ajunge la concluzia că sunt foarte multe similitudini între ele, astfel că un ritual din preistoria lumii grecești supraviețuiește încă în folclorul românesc.

Interesantă – dar și foarte importantă – mi se pare mai întâi etimologia. Încă din 1976, Andrei Bucșan propunea, pentru căluș, etimologia collusium (printr-un intermediar neatestat callusium), termen latinesc destul de productiv cu sensul joc în înțelegere cu cineva, joc pe as – cuns, farsă. La Cicero: Nisi tecum colludisset, dacă nu s-ar fi înțeles (viclenește) cu tine (Nădejde, s.v.). Latina mai are collusio, înțelegere vicleană, collusor, tovarăș de joc. Termenii vin din con+ludere, a juca împreună. Citez din Despina Mincu-Georgescu: „Analizând exprimarea noțiunii de joc la nivelul lingvistic, J. Huizinga menționează și faptul că în limba latină verbul ludere și compușii acestuia – alludere, colludere, illudere –, termeni folosiți pentru exprimarea noțiunii de «reprezentație liturgică» și, în general, «scenică», trimit, datorită accepțiunii lor comune («a lua înfățișare de…»), către sfera de înțeles circumscrisă ideii de «imaginar», «amăgitor». J. Huizinga remarcă, de asemenea, faptul că perechea de termeni latinești lu— dus-ludere, folosită în accepțiunea de joc, a juca, nu a trecut în limbile romanice și nici nu a lăsat urme în ele, sensurile menționate fiind preluate de termenii jocus-jocari, care l-au înlocuit cu totul pe ludere“ (p. 275). Acesta ar fi, oare, un impediment să considerăm că în Căluș se păstrează collusium-ul latinesc? J. Huizinga nu avea cum să cunoască teoria lui Andrei Bucșan, de pildă, pentru a o discuta. Pe de altă parte, termenul grecesc paignion înseamnă și farsă, bătaie de joc, înșelăciune, iar Jocul Cureților presupunea înșelăciunea. Despina Mincu-Georgescu are unele rețineri, dar lucrurile par, totuși, simplu de înțeles.

În fond, ce legătură au Călușarii, ca joc ritual, cu termenul cal? Ei nu vin călare, nu pleacă astfel, nu poartă măști cabaline etc. Mai simplu zicând, lumea nici nu le zice Călușari, ci Căluș, iar personajele nu au de-a face cu animalul respectiv – de pildă Mutul, este numit Mutul din Căluș, nu „din Călușari“, „al călușarilor“ etc. Pare mai degrabă o asociere de nume, o „etimologie populară“ care livrează, iată, Călușul celorlalte jocuri cabaline (Junii Brașovului, Caii lui Sântoader etc.), scoțându-l din sfera semnificației sale primare, de collusium / callusium…

Această etimologie și această înțelegere se potrivește ca o mănușă cu felul cum îmi imaginam eu Călușul, ca asistent la joc în copilărie, iar apoi citind și scriind despre el, mai ales după găsirea mai mult întâmplătoare a cărții Fenomenul horal de Romulus Vulcănescu și, desigur, cu manualul de dansuri populare al lui Niculescu-Varone în mână. Pe scurt – totul e „pe scurt“ în această simplă recenzie la o carte care gâlgâie de idei – Călușul este hora bărbătească în sine, hora spre stânga, în sens invers acelor ceasornicului (pornește cu dreptul și se învârte cu pivotul mereu pe stângul). El întoarce hora Ielelor, hora feminină prin excelență, spre dreapta, în sensul mișcării soarelui pe bolta cerească. Niculescu-Varone descrie un joc mixt, băieți și fete, unde, la un moment dat, când băieții fac „ponturi călușerești“, fetele se mișcă spre stânga. Este un fel de balans. Călușul se petrece imediat după Solstițiul de vară, de Drăgaică (24 iunie). Căldura soarelui este maximă și ar urma să crească dacă astrul s-ar apropia mai mult de pământ. Aerul tremură, vibrează, îți licăre totul câștigând contur pronunțat, Ielele duc la nesfârșit încingerea, se produce fenomenul de Fata Morgana. Și atunci, iată ritualul Călușului: vine în cerc invers peste cercul Ielelor, desface mișcarea lor și nu numai atât: prin înșelătorie le „con-vertește“ la sensul celălalt, le antrenează în joc invers față de mișcarea soarelui pe bolta cerească. Este ca un descântec de întors (atenție: acesta se face la prima oră din zi, cu apă luată de pe roata morii – care, nu este așa?, „întoarce“ râul spre izvor – la roata cu jgheab sub-pus mă refer, desigur). După Solstițiul de vară soarele se îndepărtează, într-adevăr, puțin câte puțin de pământ, timpul reintră în țâțâni, jocul malefic al Ielelor se îmbunează, răul potențial devine bine potențial. Este un collusium, un joc de-a înșelatelea al Călușarilor cu Ielele, o farsă cosmică necesară, adică cerând ritual omenesc.

Cartea Despinei Mincu-Georgescu, scrisă în credință, cum se spune, adică sincer, cu toate argumentele pe masă, cu o bibliografie impresionantă, bine strunită și bine pusă la lucru, invită și la asemenea comentarii subiective – dar este, înainte de toate, o lectură enciclopedică ce-ți rămâne în memorie, o dovadă – printre atât de puținele existente – că filologia clasică rămâne ce a fost: regina științelor umaniste; că fără ea – Doamne ferește să lipsească de tot! – am rămâne stupi fără matcă.

Articolul complet a apărut în numarul 3, serie nouă, al revistei Tribuna Învățământului.