În limbajul pedagogic curent, pragmatismul a ajuns un termen la îndemână pentru a motiva decizii guvernamentale, a soluţiona stări tensionate sau a prefigura anumite măsuri politice, legislative. Mai cu seamă în derularea rapidă a evenimentelor și apariţia neprevăzută a unor factori perturbatori, de natură materială sau umană, remedierea pragmatică pare intervenţia salvatoare, capabilă să redreseze disfuncţionalitatea și chiar să amelioreze durabil sistemul. Așteptările sunt în consens cu esenţa conceptului de „pragmatism”, formulat la sfârșitul secolului al XIX-lea de americanul Ch. Peirce, curent dominant și extins în întreg secolul XX nu numai în Lumea Nouă, ci și în Germania, Anglia, Italia, China.
Derivat de la grecescul pragma „acţiune”, curentul concepe procesul cunoașterii și, corelat cu el, al învăţării ca un instrument de adaptare biologică o omului la mediu, iar ideile devin adevărate în cursul acţiunii concrete a indivizilor numai în măsura în care „dau randament”. Gândirea în acest context deţine funcţia pragmatică de a elabora reguli sau instrumente pentru acţiune, instituind adevărul a ceea ce este avantajos. Identificând adevărul cu utilul, pragmatismul a impulsionat instruirea și cunoașterea știinţifică „pozitivistă”, menţinând o dialectică între teorie și practică. „Teoria ruptă de practică devine sterilă, lipsită de obiect, iar practica lipsită de teorie e oarbă” era un slogan și din filozofia socialismului știinţific călăuzitor al perioadei de dinaintea lui 1989.
Elocvenţa examenelor naţionale
Dintre evaluările sumative naţionale, absolvirea clasei a VIII-a, apoi a liceului au deţinut, după 1990, topul interesului mass-media, începând de la programă, organizare, rezultate (de regulă acuza­toare) până la suspiciuni de neglijenţă, fraude presupuse și, din păcate, unele dovedite și superexpuse. Deducem că asemenea mo­mente sunt considerate puncte nevralgice, demne de atenţia respon­sabililor și de interesul opiniei publice. Ele eclipsează covârșitor alte evenimente din calendarul naţional al școlii: concursurile culturale, tehnico-aplicative, olimpiadele școlare pe obiecte de învăţământ, cu etape, de la cele de masă până la cele naţionale și internaţionale, fiecare cu implicaţii largi. Ce să mai zicem despre traseele postliceale, despre evaluările din învăţământul universitar? În afara unor materiale publicitare de atragere a candidaţilor și de semnalarea unor punctaje-limită pentru categoria „admis” la locurile bugetate sau cu plată, la facultăţile cu concurenţă mare, mass-media nu mai acordă vreo atenţie evaluărilor de aici, ca și cum la parcurgerea anilor de studenţie și la finalizarea studiilor prin examenele de licenţă și de masterat n-ar mai fi nimic de comentat, de obiectat, de îndreptat.
Un subiect tabu, despre care am putea zice, cu o formulă existen­ţialistă: dincolo de bacalaureat, totul e tăcere.
Acestea mă determină să afirm că bacalaureatul rămâne un exa­men naţional serios și sever. O spun  promovabilitatea de 55,4 după prima sesiune, precum și o scădere cu 30.000 a absol­venţilor care nu s-au înscris, faţă de 2012, așa că doar pentru jumătate din liceenii vizaţi frecventarea liceului a fost o întreprindere „avantajoasă” în viziunea principiilor pragmatismului. În aceeași viziune, survin de aici câteva concluzii. Parcursul liceal va trebui redimensionat și găsite pentru jumătatea numerică ineficientă alte forme de instruire în definitivarea studiilor. În al doilea rând, liceenii promovaţi, media minimă fiind șase, sunt realmente valoroși, iar cei din partea superioară a clasamentului sunt valizi a accede în învăţământul superior, fără a mai fi nevoie de triere suplimentară prin teste de admitere – exclusive sau complementare – la care au convenit să recurgă o parte din universităţile cu afluenţă în acest an, cum este Medicina. Impresia că numai un examen de admitere ar fi imparţial, obiectiv și ar ridica ștacheta calităţii este un fetiș ce nu rezistă unei analize pragmatice. La fel, nici credulitatea că lacunele școlii s-ar localiza în învăţământul preuniversitar, pe când mediul academic ar fi imun, aterizat, aidoma Edenului, dinaintea păcatului originar.
Un argument în plus pentru validitatea bacalaureatului, perfectibil ca orice demers di­dac­tic, vine de la elevii care aspiră la uni­versităţi din străinătate și care își probează performanţele la selecţie prin notele bune obţinute la această confruntare, luată fără rezerve în calcul.
Pericolul practicismului îngust
Reformele învăţământului românesc din secolul trecut vădesc receptarea ideilor pragmatismului. Să amintim amploarea curentului „Şcoala activă”, din perioada interbelică, sau insistenţa asupra triadei „Învăţământ, cercetare, producţie”, din perioada predecembristă. Tot atunci operele lui J. Dewey, T. Kotarbinski, J.St. Mill, A. Comte, H. Spencer figurau în bibliografia de referinţă a pregătirii pedagogice. În ideea eficientizării instruirii școlare, rămân oportune și astăzi probleme precum metodele de predare, curriculum: materiile de predat, proporţia și conţinutul acestora, cât de departe trebuie să meargă instruirea practică în vederea dobândirii încă din școală a doritelor competenţe.
La întrebarea ce trebuie să predomine în școală: educaţia clasică, filologico-istorică sau educaţia știinţifică, reală din sfera știinţelor naturii, voci autorizate au răspuns că problema are o importanţă secundară dacă vedem învăţarea ca o achiziţie de cunoștinţe. „Educaţia e ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat la școală”, sună un aforism didactic.
În privinţa raporturilor școlii cu viaţa și profesia, relaţiile nu pot fi analizate mecanic, cauză-efect. Şcoala nu este atât de polifuncţională încât să transmită direct tinerilor acele cunoștinţe și deprinderi speciale, pe care le vor folosi, mai târziu, nemijlocit în viaţă. Cerinţele vieţii sunt prea variate și în continuă schimbare ca să pară posibilă o însușire atât de concretă pe timpul școlii. Dacă școala nu are posibilitatea ca tânărul să absolve ca specialist, are în schimb dezideratul să formeze persona­lităţi umane armonioase în orice filieră, chiar și în cele preponderent profesional-tehnice. Pragmatismul educaţiei școlare nu este sinonim cu practicismul social-economic, ci are o sferă proprie ce vizează dezvoltarea capacităţii generale de gândire și judecată independentă a tinerilor, cultivarea resurselor afective, a valorilor etice și estetice, a conștiinţei civice. Cu acest fond intelectual, afectiv, voliţional tânărul va fi cu adevărat pregătit pentru viaţă, capabil a se integra, adapta și provoca progresul, inerent acelor aptitudini umane creatoare. Pe aceste coordonate contează prea puţin filiera preuniversitară absolvită, contează însă nivelul calitativ al atestării prin bacalaureat, iar piatra de încercare rămâne până la urmă universul de dincolo de sala de clasă. În drumul devenirii personale bacalaureatul rămâne prima probă a maturităţii, o platformă credibilă de dirijare a aspiraţiilor la una din răspântiile vieţii. Opinăm pentru o dificultate analogă, oricare ar fi filierele, pentru ca greutatea bacalaureatului să devină echivalentă, în considerarea lui drept criteriu cu pondere în accesul la o treaptă superioară.
Liviu IOANI