Iarna venită în preajma vacanţei de Paşte, după ce în vacanţa de Crăciun lipsise, poate fi socotită o vorbă-ntoarsă celor care se tot zbat să argumenteze că vacanţa mare trebuie mutată în ianuarie, se-nţelege, începută din decembrie. La această oră, elevi, preşcolari, cadre didactice, părinţi ne aflăm cu toţii în vacanţa de primăvară, cu posibilităţi vizibile, pe alocuri consistente, de a ne da cu sania. Ba, undeva, nişte elevi de liceu au făcut un iepure de zăpadă, adică o aducere la zi a omului de zăpadă. Într-un fel, este o compensaţie pentru ceea ce nu a fost posibil în vacanţele din decembrie-ianuarie şi din februarie. De asemenea, merită să fie un bun prilej de reflecţie, dacă nu de discuţie şi concretizare, despre ce, cât şi unde învaţă copiii, despre structura anului şcolar, despre şcoala din afara şcolii, despre nonformal şi informal.
Anul şcolar prea scurt este una dintre marile obsesii legate de sistemul nostru educaţional. Este adevărat că nu rezultă clar faţă de ce anume este găsită această scurtime. Cel mult şi cam în treacăt, apare şi aici aplicată automata clasare a României pe ultimul loc (sau pe primul în sens rău) din Europa. De fapt, când se emit astfel de aprecieri, lungimea anului şcolar este măsurată în zile efective de mers la ore şi de stat în clasă. Operaţia este similară cu aceea de măsurare a numărului de ore pe care un salariat al şcolii îl are ca obligaţie de efectuat. În acest mod, este ignorat că anul şcolar ţine chiar un an, întotdeauna de la 1 septembrie la 31 august. În aceeaşi ordine de idei, e de amintit că şi în sistemul educaţional, ziua de lucru are opt ore, durată impusă de vreun secol şi jumătate în lumea largă economic şi geografic.
La noi, felul de a fi al oamenilor în general şi problemele specifice domeniului educaţional au generat o complexare, o vinovăţie faţă de durata anului şcolar. Ştiută, simţită fiind por­nirea largă moştenită de omul nostru de a pândi fiecare ocazie când treaba de făcut poate fi păcălită, adăugându-se multele păcate ale învă­ţă­mântului tot de pe la noi, a fost identi­ficată o legătură între durata insuficientă a anului şcolar şi mersul prost al şcolii. Aşa au început grijile şi măsurile pentru îndreptare prin lungirea anului şcolar; altfel zis, s-au dezvoltat frământări cum să nu mai fie copiii şi adolescenţii lăsaţi aşa mult în afara educaţiei şi a învăţăturii de carte. Prin astfel de griji exprimate şi prin măsurile luate, responsabilii şcolii româneşti au găsit o cale considerată de ei elocventă pentru a dovedi că se ocupă, că fac ceva sau, cu o vorbă care face azi impresie, că le pasă. Cel mai la-ndemână a fost (este mereu) scurtarea vacanţelor prestabilite prin structura anului şcolar. Exact spus, este vorba despre scurtarea vacanţei de vară, pentru că este cea care bate la ochi prin durată. Începutul obsesiei că s-ar putea sesiza cineva de sus din stat că tinerii pierd timpul şi astfel se văd tentaţi să facă lucruri rele se regăseşte în urmă cu vreo 40 de ani. Atunci, ca să fie ilustrată înde­plinirea sarcinii de „industrializare“ a li­ce­e­lor, a fost cvasigeneralizată desfăşurarea activităţii de practică în perioade compacte, de câte o săptămână, timp în care nu se făceau ore. Fiind nevoie ca materia aferentă acelor ore să fie totuşi parcursă, „anul şcolar“, adică mersul la şcoală, s-a întins până la 15 iulie, cu scurtarea corespunzătoare a vacanţei de vară. Odată cu schimbările politice şi cu „dezindustrializarea“, amputările din vacanţa de vară au fost mutate la celălalt capăt al ei, considerându-se că şcoala începe nepermis de târziu. Astfel şi-a făcut loc ideea că elevii trebuie să revină în clase la 1 septembrie sau, în orice caz, pe la 10, pe la 12, chiar la 6 septembrie. Tot cu obsesia anului şcolar prea scurt identificat cu vacanţa de vară prea lungă, s-au dezvoltat iniţiative, justificări etc. vizând instituirea unei vacanţe mari iarna, odată cu folosirea verii pentru mers la şcoală. Realitatea ultimilor ani, mai ales a iernii şi a primăverii 2017-2018, pare să fie de natură a-i reduce la tăcere pe susţinătorii închiderii şcolilor în ianuarie şi ai lecţiilor începute prin august-septembrie.
Din motive obiective, omeneşti şi de apre­ciat, şcolile se închid când sunt viscole, ză­pezi, geruri. Sub acest aspect, măsurile din ultima vreme au fost juste. Cum s-ar rezolva, din perspectivă opusă, situaţia de asemenea re­sim­ţită an de an, creată de caniculă, de fur­tuni? Îşi imaginează cineva decretarea închi­derii şcolilor din asemenea motive?
O structură echilibrată a anului şcolar, care să ţină seama de condiţiile şi climatice, şi sociale, şi economice de la noi, precum şi de tendinţe şi evoluţii, ar diminua din obsesii şi din spaime. Deocamdată, deciziile şi eventualele reaşezări privind anul şcolar au în vedere exclusiv durata acestuia, măsurată în zile şi săptămâni de stat în clasă. Reaşezarea vacanţelor şi împărţirea anului şcolar în trimestre se vede că nu intră în atenţia decidenţilor. În acelaşi timp, nici vorbă nu pare să fie de folosirea perioadei socotite de vacanţă (în special vacanţă de vară) pentru educaţie şi învăţătură. Inclusiv ora de vară (pentru că tocmai s-a produs trecerea la aceasta, ca în fiecare an) nu se vede a fi motiv de valorificare temporală tot pentru ceva educativ, ceva de învăţat în condiţii profitabile. Or, şcoala ar trebui să se mute, la propriu, în afara zidurilor ei şi să se debaraseze de rigiditatea lecţiilor (dar adoptând o rigoare adecvată) ime­diat ce vine vara, la 1 iunie, şi s-o ţină aşa până la 15 septembrie, iar de atunci până la vara următoare să nu existe decât două vacanţe, de iarnă şi de primăvară, care să delimiteze trei segmente ale anului şcolar.