La plecarea unui uriaș

9 josCând, la împlinirea vârstei de 90 de ani, la ședința solemnă din Aula Magna a Academiei Române, Solomon Marcus și-a prezentat „planul de muncă” pentru următorii cinci ani, ni s-a consolidat tuturor celor prezenți ideea că în fața noastră se afla o făptură indesctructibilă, cu acel aer etern pe care îl au monumentele. Matematicianul-filozof-scriitor, iată, s-a mutat de la noi, aura de monument indesctructibil a rămas însă, învăluind realizările unui mare patriot român, din familia Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, adică a intelectualilor uriași ai acestei nații. Am avut privilegiul să-l cunosc îndeaproape, fiind probabil unul dintre miile de prieteni pe care Domnia Sa îi avea și aleg să povestesc în această pagină comemorativă câteva întâmplări presărate de-a lungul a mai bine de patru decenii, pe care le-am trăit în preajma marelui dispărut.
Creatorul de școalå: Ajung la Curtea de Argeș cu o echipå de filmare a TVR pentru a înregistra lucråile Școlii Inter­naționale de Membrane a matemati­cianului Gheorghe Påun, discipol al Profe­sorului nostru. La intrare, surprizå, în chip de ma­estru de ceremonii oficia însuși Solomon Marcus. Må oprește și îmi spune: „Cea mai importantå reali­zare a carierei mele este cå am avut un student ca Gheorghe Påun!” N-am mai auzit ca vreodatå, undeva, un gigant de talia lui Solomon Marcus så-și laude astfel urmașul…
Educatorul: Îl însoțesc, cândva, la Bacåu, la o întâlnire cu elevii liceului pe care Domnia Sa l-a absolvit. A cucerit imediat audiența, dar, ca și în alte dåți, se va adresa mai mult profesorilor pe tema fundamentalå a vieții sale, Educația. Treizeci de ani mai târziu, asist exact la aceeași întâmplare la Straja, lângå Lupeni, în Tabåra „Cangurul”, organizatå de profesorul Boris Singer – sute de elevi și profesori de Mate­maticå au urcat muntele și, așezați în cerc în jurul cabanei, își ascultå Magistrul vorbindu-le despre Școala Viitorului. Discurs pe care, în diverse vari­ante, l-a rostit de mii de ori, convins fiind și încercând så ne convingå pe toți cå cea mai bunå investiție pe care o poate face societatea este în investiția în creierele urmașilor noștri.
Filozoful: la un așa-numit TEDEx (calup de conferințe ținute în aceeași zi) la Cluj-Napoca, Domnul Solomon Marcus deschide sårbåtoarea culturalå cu cuvintele: „Eu nu m-am plictisit nicio­datå…”. Și expune în fața celor peste o mie de studenți și elevi prezenți ceea ce Domnia Sa considerå a fi „nevoile fundamentale ale fåpturii umane”: 1. nevoia de a da sens vieții (sala se trezește); 2. nevoia de prospețime ,împrospåtare continuå (aplauze); 3. nevoia de mirare, bucurie, extaz – Eu nu m-am plictisit niciodatå în viațå, ne spune (în salå aplauze prelungite); 4. nevoia de îndoialå și suspiciune – pentru a înțelege corect adevårul; 5. nevoia de greșealå și eșec, pentru a te corecta; 6. nevoia de identitate (de multiple iden­titåți – trebuie înțe­lese toate); 7. nevoia de armonie și omenie (sala aplaudå dupå fiecare enunț); 8. nevoia de joc („de-a v-ați ascunselea” este un joc universal, mai ales Natura îl joacå cu noi, se ascunde tot timpul, își ascunde adevårurile, ne pro­voacå så le gåsim – sala se dez­lånțuie în ropote de aplauze); 9. nevoia de culturå, de cunoaștere a frumuseților pe care le-a creat omenirea; și, în sfârșit, 10. nevoia de transcen­dențå, formå supremå a omenescului – sala îl ovaționeazå pur și simplu pe extraordinarul personaj care abia dacå depåșește înålțimea pupitrului de la care a fost pus så vorbeascå, dar este limpede pentru toatå lumea cå se înalțå, uriaș, peste întreaga culturå româneascå.
Matematicianul: Din lunga-i și fructuoasa-i ca­rierå, aleg doar un moment de demo­cratizare a mate­maticii, o tentativå de a cuan­tifica personajele din „O scrisoare pier­dutå”. În urma calculului efectuat de ilustrul mate­matician, nici un personaj nu obține „notå de trecere” în societate, cu excepția, sur­prin­zåtor, a polițaiului Pristanda („famelie mare, remu­nerație, dupå buget, micå” – mate­matica înțelege viața…).
Omul cetåții: La o reuniune a Asociației Române pentru Clubul de la Roma, îmi spune: „Am auzit cå ați påșit în clubul septuagenarilor! Întâi m-am mirat, dar apoi mi-am spus: la urma urmei, vå citesc de-atâta vreme… ”. Nu puteam visa la o medalie de merit mai importantå decât asta.
Alexandru Mironov