Interviu cu Aurora Liiceanu, realizat de Sorin Ivan

Școala dezvoltă în chip subtil dragostea de cunoaștere

Stimată doamnă Aurora Liiceanu, ce amintiri aveți din primii ani de școală? Ce chipuri și ce întâmplări v-au rămas actuale în memorie?

Fiind copil, mi-am dorit mult să merg la școală și chiar am intrat în clasa I cu dispensă imediat ce am împlinit șase ani. Mama mea era învățătoare, făcuse învățământ pentru institutori, cum se spunea pe atunci, era foarte atașată acestei profesii, iar pregătirea celor care terminau această formă de învățământ era exemplară. Învățau limba franceză, chiar dacă, din lipsă de exercițiu, o uitau ulterior; învățau și arta culinară, cu influențe franceze mai ales la deserturi, dar și cu cunoștințe din patrimoniul autohton. Învățase să cânte la chitară. Am învățat la școala unde era și mama mea, dar ea a avut buna idee să nu fiu în clasa ei, așa că m-am atașat mult de învățătoarea mea, cu care mama era în bune relații. Mi-aduc aminte că nu voiam să învăț ceasul, orele și atunci mama, în complicitate cu învățătoarea mea, a aranjat un scenariu de care eu habar n-aveam. Învățătoarea mea mi-a spus să mă duc la altă clasă și s-o rog pe învățătoare să-mi spună cât este ceasul. Desigur că și ea era informată și mi-a întins mâna, s-a făcut că e ocupată și mi-a spus să mă uit la ceas. M-am simțit foarte umilită de neștiința mea și cum am ajuns acasă am rugat-o pe mama să mă învețe ceasul. Am prins la intrarea în școală încă trei luni monarhia și apoi, în locul portretului regelui de pe perete a apărut stema nouă și nu mai cântam imnul regal. Până la liceu am fost pionieră și pentru că presiunea influenței rusești era mare, eram fericită când m-a făcut pionieră și țin minte că atunci când veneam acasă spuneam zdrastvuite, iar părinții mei nu spuneau nimic, de frică. Ei făceau obligatoriu lecții de limba rusă la școală și cred că sperau că o să-mi vină mintea la cap. Și chiar mi-a venit.

Cum a fost liceul pe care l-ați urmat? Ce au însemnat anii de liceu în procesul formării dvs.?

E mult de spus, pentru că liceul l-am făcut după patru ani petrecuți la școala de coregrafie, la care am intrat prin concurs fără nicio pregătire. Mi-a plăcut mult baletul, dar din cauza unei căzături am pierdut examenul de sfârșit de an și am suferit foarte mult. Citisem toate biografiile marilor balerini, eram fascinată de Nijinsky și Anna Pavlova. Părinții mei au decis să intru la Liceul Gheorghe Lazăr și chiar am intrat, deși pregătirea mea era foarte precară, căci la școala de balet nu se făcea prea multă carte, baletul conta. Am suferit umilințe intrând la liceu. La prima oră de chimie mi s-a spus să scriu pe tablă o formulă chimică, iar eu nu făcusem așa ceva și când mi s-a spus sulfat de sodiu eu am scris cu litere. Habar n-aveam de formule. Toată clasa a râs de mine, iar profesoara mă privea uimită. Ulterior m-am ambiționat și am învățat singură luând manualele de la capăt pentru că, deși tatăl meu mi-a adus un profesor de chimie, acela nu înțelegea că eu nu știu chiar nimic. Atunci mi-am dat seama că nu-ți place un obiect pentru că nu-l cunoști, dar dacă îl cunoști este imposibil să nu-ți placă. Am și dorit să merg la facultate să mă fac chimistă. Dar și acum îmi place foarte mult să văd spectacole de balet clasic și încă citesc biografii ale balerinilor celebri, Margot Fonteyn, Nuriev, Carla Fracci etc.

Cum era școala din punctul de vedere al conținutului, al procesului de învățământ? Dar din perspectiva atmosferei, a relațiilor dintre elevi și profesori, a disciplinei?

Desigur, școala dezvolta în chip subtil dragostea de cunoaștere. Cred că motivația cognitivă era sădită în mintea și sufletul unui copil. Pe de altă parte, și profesorii erau animați de această dorință de cunoaștere și respect pentru știință de carte. Astăzi școala are ca dominantă socializarea și nu cunoașterea. Și înainte exista socializare, dar imaginea publică nu era o obsesie. Ne respectam profesorii, exista o barieră de netrecut, chiar dacă apropierea și atașamentul funcționau, nu se trecea la tras de șireturi cu profesorul, îi respectai știința, faptul că din punctul de vedere al cunoștințelor îți era superior. Ei puteau încuraja în anumite limite competiția între elevi, dar încercau și să dezvolte ambiția personală a elevilor, competiția cu ei înșiși.

Am avut ca profesoare chiar niște doamne, distinse și cu un comportament în care familiaritatea și mitocănia erau imposibile. Erau vestigii ale trecutului, aveau poșetă și pălărie, nu umblau cu sacoșe, unele încă purtau vara mănuși croșetate, din macramé bej.

Au fost profesori care v-au marcat, v-au impresionat, v-au influențat într-un fel sau altul?

Am avut profesoare care exprimau prin toți porii lor dragostea, interesul față de domeniul lor. De pildă, profesoara de limba engleză, devenită celebră în timp, Shelly Klug, la ale cărei ore mintea îți alerga mereu la asocieri și care ne făcea să și gândim, dar să ne și imaginăm. Când, fiind cercetător, am lucrat cu creativitatea, mi-am dat seama că ceea ce făcea profesoara mea era creativitate, pentru că odată ce ai cogniții, cunoștințe, acestea se asociază, se transferă, aici apar metafore. Mecanismul asociativ al creativității nu poate apărea când cunoștințele sunt puține, sărace. Poți face doar puține asocieri. Când ne învăța cum se spune „scară“, ne spunea câte tipuri de scări există, le comparam, apoi ajungea să ne spună că „a ți se duce un fir la ciorap“ se traduce „a avea o scară în ciorap“. Pentru ea, deliciul minții era jocul cu cuvintele și asocierile, legăturile și explicațiile, de ce narcisa galbenă are alt nume decât cea albă și apoi ne recita poezii ale unor poeți englezi în care apăreau narcisele. Sigur că unele profesoare m-au influențat și m-am gândit la ele mai târziu. Ce n-aș fi dat ca atunci să fi putut vorbi cu profesoara de matematică despre Ion Barbu, despre Gaston Bachelard, care spunea că matematica este muzica spiritului, despre relația între artă și matematică.

Am fost o elevă foarte bună, am terminat mereu premiantă

Cum ați fost ca elevă? Ce preocupări aveați? Cum vă petreceați timpul? Cum vă împărțeați timpul între studiu, lectură, cultură, bucuria copilăriei și adolescenței?

Am fost o elevă foarte bună, am terminat mereu premiantă, țineam mult să-l fac mândru pe tatăl meu, care m-a făcut să-mi dezvolt o ambiție pozitivă, adică să mă întrec cu mine însămi și apoi cu alții. Am avut preocupări de a mă dezvolta cultural, aveam caiete cu notițe despre simfonii, despre pietre prețioase, despre crocodili, tot ce era diversitate mă interesa și ne și întreceam între noi, colegii, fudulindu-ne cu noi cunoștințe, care nu prea aveau legături cu obiectele de învățământ așa cum se predau ele. După ce au dispărut aproape toate profesoarele despre care spuneam că erau adevărate doamne, au apărut noile intelectuale, produsele societății care ridica în slăvi proletariatul. Arătau cam cum erau tinerele din CAP-uri, proveneau din medii inculte, erau prost îmbrăcate, iar noi le priveam cu multă reținere și lipsă de atașament. Nu mai țin minte pe niciuna dintre ele. Majoritatea nu erau din București, dar statul le dădea locuințe. Aveam prietene, părinții îmi dădeau libertate, nu aveam griji, tatăl meu mă supraveghea discret, când eram pedepsită atunci se impuneau restricții de libertate. Trebuia să stau acasă și era cel mai mare regret al meu. Citeam mult, nu trebuia nimeni să mă împingă de la spate, aveam interese și nevoi de cunoaștere.

Cum erau tinerii atunci? Cum ați fost ca adolescentă? Ce relație ați avut cu părinții dvs.?

Tinerii aparțineau și ei unor grupuri, aveam nevoie de cei de vârsta noastră. Adolescența nu era traversată de turbulențele de astăzi, ne împărțeam echilibrat între familie și prieteni. Nu aveam prieteni golani sau din familii dubioase. Nu întorceam spatele părinților, nu ne-ar fi trecut prin cap să le spunem că sunt expirați, cum se întâmplă astăzi. Democratizarea relațiilor a adus și mari conflicte între prestigiul părinților și atracția și forța grupului de apartenență, astfel că prăpastia între generații devine din ce în ce mai mare.

Nu mi-am dorit să fiu profesoară, am vrut doar să fac cercetare

Ce ne puteți spune despre facultate? Cum au fost studiile universitare, cum au fost profesorii dvs.?

Facultatea a fost o experiență negativă, aveam profesori inculți, atât în ceea ce privește cultura generală, cât și ca specialitate, care ne predau psihologie din surse rusești, nimic universal, nimic despre frumusețea psihologiei, erau aceiași cu cei care predau psihologia în liceu, după un manual sovietic. Avantajul facultății a fost doar cel de a avea o disciplină a vieții, dar la absolvire știam că nu știu mai nimic și, de fapt, după absolvire am început să citesc și să am cunoștințe despre psihologie, despre ramurile ei, despre specialități și alegeri motivaționale. Am avut un singur profesor extraordinar, Gheorghe Zapan, care era marginalizat tocmai pentru că era un profesor bun, școlit în Germania și nu la Moscova. Când un psiholog sovietic a venit la facultate, l-a găsit în atelierul facultății, umblând prin vechi aparate. Întâmplarea a făcut că cineva care trebuia să țină un curs s-a îmbolnăvit și l-au pus pe el să țină cursul. Cel care venise de la ruși în inspecție a fost uimit de curs și când a aflat că era în afara orelor de curs, a spus că dacă nu ne trebuie nouă, îl iau ei. Și astfel, profesorului Zapan i s-au dat cursuri și a devenit idolul nostru. Avea un spirit elegant, o noblețe a minții, un comportament tolerant și multă, multă știință. Era un aristocrat al științei.

V-ați dorit să fiți profesoară? De ce v-au atras catedra și profesia didactică?

Nu mi-am dorit să fiu profesoară, am vrut doar să fac cercetare. Am ales la repartiție cercetarea, fiind șefă de promoție nu numai la secția de psihologie. Fiind o perioadă mai relaxată, în care teroarea originii sociale nu mai conta atât de mult, am fost angajată la Academie, unde am lucrat până la afacerea Meditația Transcendentală. Apoi am ajuns la Școala de Hipoacuzici, unde am lucrat cu copii cu deficiențe de auz timp de patru ani. O perioadă proastă în viața mea, nu-mi plăcea cancelaria, nu-mi plăceau colegii, se fura la cantină, nimeni nu avea nicio motivație didactică. După 1990 s-a refăcut institutul academic, dar nimeni de la facultate nu m-a invitat să țin cursuri sau seminarii. Simțeau că nu mă uit cu ochi buni la ei, care brusc, din formația sovietică, deveniseră atrași de Occident și imitau chiar și terminologia ocidentală, fără nicio cunoaștere a psihologiei europene. Circulau în străinătate, dar nu știau nicio limbă străină. Am avut ore la diferite facultăți și chiar la SNSPA, de unde am plecat dezamăgită, nepotismul și aranjamentele erau în floare, ca în toate clanurile academice. Predasem printr-un program la UQAM, Montreal și venisem cu ideea de a afișa programul unui curs sau modul, temele conținutului cursului, pentru ca studenții să aleagă, dar nimeni nu a vrut să știe de așa ceva și de ideea de a fi ca profesor evaluat de studenți.

Școala de astăzi este lipsită de înțelegerea realității în care trăim

Cum este școala noastră de azi? Ce avea bun școala de ieri și nu mai are cea de azi? Ce am pierdut, ce am câștigat în materie de învățământ?

Școala de astăzi este lipsită de înțelegerea realității în care trăim, iar resursa umană este, aș putea spune, în mare măsură subcalificată, precară. Dar asta nu este totul. Este o lipsă de motivație intrinsecă și o umflare ridicolă a motivației extrinseci: avantaje, bani, timp liber. Profesorii, poate nu toți, sunt funcționari, limitați la propriile interese. Cuvântul dascăl este aproape un arhaism. Miniștrii nenumărați care s-au perindat pe la minister nu au reușit să rezolve gravele probleme ale educației, haosul reformelor, nu au avut o viziune coerentă, modernă și racordată la europenism. În plus, mulți dintre ei au fost criticați pentru ținuta lor intelectuală deficitară, mai ales privind exprimarea în limba română. Desigur, politizarea, loialitatea față de putere și nu meritele profesionale ar fi cauze, dar ele nu sunt suficiente pentru a înțelege precaritatea resursei umane.

Care vi se par principalele probleme ale învățământului românesc? Avem olimpici internaționali, avem și analfabetism funcțional, ocupăm chiar un neonorant loc întâi în Europa. În rest, școala noastră își caută încă drumul, printre tentative și experimente de reformă… Cum vă explicați această polarizare la extreme?

Cred că la noi încă nu s-au așezat lucrurile, că încă e haos și gunoaiele sunt la suprafață. Când o societate se schimbă, așa este la început, apar elite efemere, apar frustrații. Media socială întreține această schimbare de valori, acest dispreț față de tradiție și valorile perene. Nu contează meritocrația, ci notorietatea. Noi încă gândim comunist, dar capitalismul presupune că te poți afirma doar dacă poți influența lumea. Olimpicii sunt produse ale unui stil de a percepe educația care astăzi nu se mai potrivește și care nu ne face să uităm de analfabetismul funcțional. Personal aș crede că așa cum se vorbește despre clasa de mijloc, tot așa aș vrea să nu avem extreme, pe de o parte olimpici, zbătându-se să participe la concursuri internaționale, și pe de altă parte analfabetism cronic. Românii încă mai consideră că statul trebuie să le rezolve problemele, vor să li se dea. Numărul de asistați sociali este foarte mare, scuza este că nu au loc de muncă, dar nici nu ar accepta să curețe străzile sau să facă ceva pentru a-și câștiga existența. În haosul de după 1990, cine a avut ca potențial să exploateze golul în care intrasem a făcut-o pentru că legile erau cum erau. Apoi, aceștia și-au făcut legi pentru ei. Există polarizare, dar există lucruri inadmisibile: de ce nu se impozitează maneliștii, de ce se plâng marii cântăreți sau artiști de muzică ușoară sau populară că primesc o pensie mică fără a li se spune că au avut mari câștiguri din concerte sau nunți fără a contribui corect la asigurarea pentru pensie. Cum poți avea mașini de sute de mii de euro, casă de vacanță, vilă și să te plângi de pensie mică? Sau poate că eu mă înșel. Sunt simple gânduri, dar mă îndoiesc că greșesc.

Se pare că imaginea bate cuvântul și că mentalul colectiv este racordat la universul imaginilor și nu la lumea cuvintelor

Evoluțiile tehnologice ne-au remodelat existența, iar procesul este în desfășurare. Ne digitalizăm, existența noastră devine, din ce în ce mai mult, digitală. Copiii de azi sunt tot mai atașați de tehnologie, își petrec foarte mult timp cu jocuri, pe facebook, instagram, whatsapp și așa mai departe. Care sunt riscurile dependenței de tehnologie pentru edificarea lor psihologică și intelectuală?

Apar tot felul de avertismente privind digitalizarea și excesul de virtualizare. S-au schimbat conținuturile unor comportamente, relaționarea directă este din ce în ce mai mică, prietenia este diferit definită, iar înstrăinarea și izolarea în lumea virtuală schimbă relațiile interumane.

Dependența de tehnologie se asociază – chiar o determină, alături de alți factori – cu îndepărtarea de lectură a copiilor și adolescenților. Care sunt consecințele faptului de a nu mai citi sau de a citi foarte puțin și superficial pentru tinerele generații? Poate internetul suplini cartea?

Se pare că imaginea bate cuvântul și că mentalul colectiv este racordat la universul imaginilor și nu la lumea cuvintelor. Asta se vede și în renunțarea la lectură și precaritatea limbajului, stâlcirea limbii. Nimeni nu se îndoiește de atracția față de imagine, la dimensiunea emoțională a imaginii, la lipsa de efort pentru a vedea imagini și mobilizarea minții când citim ceva. Lectura, cărțile dau minții diversitatea naturii umane, faptul că oamenii au și o parte bună, dar și una întunecată, că granița între bine și rău este fluidă, lucruri pe care imaginea nu le dă, nu dezvoltă rațiunea, ci doar mobilizează emoția. Nici nu ne dăm seama cât de mult pierdem dacă lăsăm imaginea să înlocuiască cuvântul și părăsim frumusețea lecturii, valoarea ei de evaziune în lumi și realități atât de diferite. Cunoașterea prin lectură nu are nimic cu cunoașterea prin imagine.

Cum să fie disciplinați elevii când nimeni nu se ocupă de disciplina școlară?

Nu numai calitatea actului didactic a scăzut, dar se află în declin accentuat și disciplina, atmosfera, relația dintre elevi și cadre didactice, respectul, imaginea instituției în ochii comunității. De ce se întâmplă toate acestea?

Sigur, calitatea actului didactic este determinată de calitatea resursei umane, adică de profesor. Disciplina ține, cred, de cel care conduce, de directori, care nu au abilități manageriale și nici nu cred că au motivație organizatorică. În plus, cum am spus, politizarea a pus în funcții indivizi loiali partidului. Ei promovează, la rândul lor, oameni fără merite, adesea rude, prieteni, obligații de partid, pile ale superiorilor. Am lucrat la un proiect național UNICEF privind violența școlară și cam 75% dintre elevi nu cunoșteau regulamentul școlar. Probabil că nici nu era afișat și nimeni nu se referea la el. Orice organizație, cât de mică, trebuie să aibă reguli de conduită. Cum să fie disciplinați elevii când nimeni nu se ocupă de disciplina școlară, când profesorii beau cafele în cancelarie și elevii fac ce vor pe culoare? Cum intră într-o școală care are bodyguard oameni străini? Cred că disciplina se face de sus în jos și dacă pe pereții școlii sunt afișate drepturile copiilor, dar deloc obligațiile copiilor, atunci la ce ne așteptăm, mai ales când părinții, cu subiectivitatea lor, devin complici ai unor profesori corupți?

Interviul integral poate fi citit in numarul 3, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.