Scris cu majusculă, ca în arhetipul Septuagintei (Λόγος), urmat de edițiile tipografice moderne, sau fără (uerbum), precum în unele versiuni editoriale ale Vulgatei, din vremuri mai recente, cuvântul a fost – pentru o întreagă și extrem de complex diferențiată istorie indo-europeană, triplu milenară, răspândită pe o suprafață uriașă, multicontinentală, de la țărmurile Oceanului Indian până la cele ale Atlanticului – un constructor de civilizație și temeiul cel mai solid și sigur al spiritualității.

Unele culturi indo-europene ale Antichității s-au născut din și au rămas la cuvântul oralității, nemaiprinzându-l – din motive care țin, în esență, de resorturi magico-mistice – în așezarea lui scrisă: atât neamuri din sud-estul indo-europenității (tracii, inclusiv daco-geții, sau ilirii, de plidă), cât și altele, din vechiul Occident european (gallo-celții, bunăoară, fiind cel mai cunoscut exemplu). În majoritatea culturală a indo-europenității antice, însă, scrierea a dez-vrăjit sacralitatea cuvântului rostit, întrupându-l și coborându-l, pe rând, din vastitatea memoriei, pe suluri de papirus, pe tăblițe de piatră, pe fâșii din pânză, apoi pe plăcuțe de metal, pe foi de pergament, într-un târziu pe hârtie.

Civilizațiile extrem orientale au urmat, privindu-le istoria de la o înălțime sinoptică și panoramică, practic aceiași pași. Întruparea cuvântului scris s-a petrecut, desigur, în cazul lor, și pe alte materiale (argilă, mătase, in etc.), dar esența procesului spiritual a fost aceeași. Cu milenii mult îndepărtate față de epoca tiparului și, cu atât mai mult, față de aceea, globalizantă și uniformizantă, a internetului de azi, visul omenirii a fost transpunerea tezaurului gândirii și, de acolo, al rostirii orale în acea materie și în acel format, care să permită păstrarea nealterată, pentru cea mai lungă durată: table și tăblițe, inscripții, suluri, foi, cărți.

Dacă ne gândim numai la acestea din urmă, putem spune, fără teama de a greși prin generalizare, că visul omenirii a fost, într-adevăr, cartea, indiferent ce nume i-a fost dat, de la o civilizație sau familie de limbi la alta. Parafrazând faimosul incipit al Evangheliei după Ioan (Τò κατὰ Ἰωάννην Εὐαγγέλιον, Euangelium secundum Iohannem), dacă la începutul începutului a fost Cuvântul (sau cuvântul, ca nume comun al celei mai distinctive trăsături a umanității omenirii), atunci putem continua ideea susținând că el, cuvântul, s-a întrupat în carte. Iar cartea, din momentul în care i s-a conștientizat, în Antichitatea greacă, apoi în cea romană, semnificația profundă a condiției sale existențiale și i s-a descifrat sensul destinului pentru umanitatea ci-vilizată de ea, cartea, repet, a devenit visul omenirii, țelul desăvârșirii ei spirituale și intelectuale.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici.

Scurgerea mileniilor, metamorfoza Antichității, prin autotransformarea ei în medievitate și, după aceea, trecerea, uneori mai accelerată, alteori mai lentă, și preschimbarea erei de mijloc în modernitate și postmodernitate au constituit tot atâtea popasuri și (re)porniri fundamentale pe care le-a cunoscut umanitatea, indiferent de componenta ei etno-lingvistică (de sorginte indo-europeană sau de alte origini), în drumul său istoric spre un prezent dorit cu ardoare cât mai nou, cât mai inovator.

Așa a apărut, încă din Antichitatea clasică precristică, instituția culturală cea mai importantă pentru destinul material și spiritual în egală măsură al cărții: biblioteca. Termenul grecesc al cărții (τò βιβλίον < ἡ βίβλος, „măduva papirusului [plantă originară din Egipt]“) s-a încorporat în termenul universal al bibliotecii. Acest termen a desemnat, istoric vorbind, o nouă realitate a existenței cărții, și anume totalitatea cărților adunate și strânse, sistematic, într-un lăcaș destinat acestui scop, lăcaș păzit și pus la dispoziția tuturor, spre folosul public, deși biblioteca (ἡ βιβλιοθήκη) s-a născut și a continuat să existe în casa fiecărui cetățean, grec, roman, oriental. Astfel, știm, cu suficientă siguranță, că, după modelul bibliotecilor private, a Academiei lui Platon și, respectiv, a Liceului lui Aristotel, puțin mai târziu, la începutul sec. al III-lea (295 a.Chr.), unul dintre urmașii marelui Alexandru, și anume diadohul său, Ptolemaios Lagos, devenit rege al Egiptului, a întemeiat prima și cea mai reputată bibliotecă a Antichității, cea din Alexandria. Dacă, neîndoios, visul spiritual al omenirii a fost cartea, atunci cartea s-a întrupat, cu adevărat, ca să viețuiască și să dăinuiască în bibiotecă.

Zborul de pasăre al Istoriei a fost și zborul cărții, trudnic scrise și migălos multiplicate. Mai întâi, prin simpla și izolata copiere a cărții manuscrise. Apoi, prin păstrarea și difuzarea tăblițelor, a sulurilor și a codicilor în biblioteci publice, în școli, în scriptoriile mănăstirilor. Mai târziu, spre veacurile din urmă ale evului de mijloc, prin multiplicarea în atelierele laice ale edificiilor scolastice care au găzduit cele mai vechi și reputate universități europene (uniuersitates studiorum), cu bibliotecile lor aferente: în Italia (la Roma, Florența, Milano, Veneția, Napoli etc.), în Germania (la Heidelberg și Wolfenbüttel, în primul rând), în Spania (la Madrid, cu precădere), în Anglia (Londra, Oxford, Cambridge). Și nu numai, desigur: inclusiv în Europa centrală (Cehia, Polonia) și în țările (Rusia) și provinciile ei din sud-est (Schola Latina de la Cotnari, biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino, a lui Dimitrie Cantemir, a Mavrocordaților, ca să ne referim doar la spațiul românesc, cel mai bine cunoscut)… Să nu pierdem, însă, din vedere faptul că toate, dar absolut toate universitățile medievale europene și bibliotecile pe care acestea le-au găzduit dintru început s-au născut din imboldul și după modelul, inclusiv concret-material, oferit de primele – efectiv – universități din lume, cele apărute, începând cu primul veac christic al Antichității romane, la Roma, apoi și în alte mari centre urbane din Italia și, după aceea, pe rând, în Gallia romană, în Africa romană, în Grecia cea veche și simultan nouă (Byzantion, Constantinopolis, Thessalonike-Saloniki) ș.a.m.d.

Istoria nu se oprește niciodată. Nici nu se rostogolește, ca mingea pe o suprafață de joc, nici nu stagnează, nu băltește, nu se înfundă, precum acumulările de apă. Scrisului de mână, perfecționat, treptat, și ajungând nu departe de arta caligrafiei orientale, sino-nipone și indiene, i-a urmat tehnologia revoluționară a tiparului. Omenirea a intrat, de pe la mijlocul veacului al XV-lea, în era (sau, metaforic vorbind, „galaxia“) Gutenberg. Cea care nu s-a încheiat nici până astăzi, când, după mai bine de o jumătate de mileniu, s-a răspândit utilizarea, pe scară largă și comună, a tehnologiei tiparului off-set. Mai mult decât atât. Trăim, de câteva decenii încoace, în calitate de martori și de beneficiari totodată, experiența fabuloasă a comunicării printr-o și mai nouă tehnologie, una de-a dreptul revoluționară: cea a informaticii. Ce va mai putea urma? Nu știm, nu putem ști, deocamdată, încă. Dar sunt sigur că va urma o altă nouă tehnologie, greu imaginabilă acum. Vom afla, sunt convins, nu peste foarte multă vreme, ci într-un orizont de timp previzibil. Și, până atunci?

Până atunci, o experiență tragică a vieții lumii de azi – dezastrul viral pandemic –, din aceste zile pe care le trăim, ne arată și ne adâncește mai mult convingerea că tehnologia, oricât de fabulos și de cvasi-inimaginabil dezvoltată ar fi și va fi, prin componenta ei nano-tehnologică, nu elimină nimic din cuceririle trudnice ale istoriei (și pre-istoriei…) modernității. Nici chiar pe cele ale scriului de mână. Desigur, nu ne vom întoarce – n-avem cum, nici vreo rațiune… – la scrisul pe papirus și pe pergament, la consistoriile mănăstirilor și la atelierele de copiat manuscrise din orașele medievale. Dar cartea cu miros de filă proaspătă, indiferent dacă o scoate o tipografie tradițională sau imprimantele uriașe și sofisticate din prezent, rămâne pentru totdeauna singura altenativă viabilă, indestructibilă la propriu, a cărții electronice (e-book).

Și aș îndrăzni, în încheierea rândurilor de față, o comparație ipotetică. Ne-am gândit, vreodată, oare, la cât de repede poate dispărea o carte, în cele două moduri de existență ale ei, cel material și cel virtual? Ca să distrugi o carte cu pagini și coperți îți trebuie un foc, să o arzi. (Ruguri de cărți a cunoscut Istoria secolului trecut, cu incendii comandate politic, gemene ale arderii pe rug a vrăjitoarelor și ereticilor din epoca barbariei religioase medievale.) Dar ce-ți trebuie ca să distrugi o carte virtuală? Un simplu click.

Între cele două feluri de a fi, în cea mai postmodernă dintre erele modernității ale cărții, nu există, de fapt, o concurență reală. Cuvântul întrupat în carte și cartea întrupată în biblioteca-mamă nu vor putea dispărea nici în cea mai avansată fază a dezvoltării nanotehnologice. Ar avea cineva vreun interes să o facă? Și cui i-ar fi de folos să dispară, fizic, în neant, ca ipotetica Atlantidă odinioară, tezaurul universal al cărților lumii? Tot așa cum nici incomensurabilul depozit informatic digitalizat al cărților virtuale existente, inventariabil prin bazele de date, nu ar fi în interesul cuiva să fie -aneantizat printr-un simplu click. Sau prin mai multe.

Seara, înainte de culcare, după ce am trecut în off dispozitivul electronic (-„device-ul“) la care lucrăm, nu uitați să deschideți cartea luată de pe raftul cel mai comod al bibliotecii personale și să îi răsfoiți câteva pagini. Ele vă vor liniști toate anxietățile și vor împinge către odihna nopții toate neliniștile, infinit mai mult și infinit mai bine decât puzderia de pixeli ai ecranului.

Articol de Liviu FRANGA – profesor universitar