Dincolo de orice caracterizare sau posibilă exagerare, istoria poporului român a cunoscut idei-forte de seamă – continuitate, unire, independenţă, afirmare de sine stătătoare. Pornind de la acestea, s-au alcătuit proiecte de ţară şi planuri de propăşire a societăţii de-a lungul veacurilor, cu precădere în cadrul epocii moderne.
Anual, în miez de iarnă, ne aducem aminte de 24 Ianuarie 1859, momentul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei – 5 ianuarie 1859 şi, respectiv, al ţării Româneşti – 24 ianuarie 1859, şi, prin acesta, Unirea Principatelor şi punerea bazelor României Mici. Organizăm simpozioane, sesiuni de comunicări, momente aniversare, dansăm Hora Unirii, ne mai aducem aminte de trecutul acestei ţări. Dar câţi dintre românii de astăzi se gândesc realmente la ce mult a însemnat pentru românii secolului al XIX-lea să ai o ţară unită, a fraţilor întru aceeaşi limbă şi credinţă, câte lupte şi agitaţii politice a prilejuit acest proces?
Unirea din 1859 a fost un act de voinţă politică clară a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, şi totodată prima etapă în crearea statului unitar român modern. Încă din 1848 exista deja o uniune vamală între cele două Principate. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare a măsurilor şi greutăţilor. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la Focşani, în septembrie 1845, la Biserica „Sfântul Ioan“, lângă borna de hotar, naş de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naţionale, în cele două ţări şi în străinătate. Activitatea desfăşurată în emigraţie, îndeosebi în Franţa, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicaţii ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra, care urmărea declanşarea unei noi revoluţii europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, şi către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!“; sprijinul unor personalităţi marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalităţi franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moşiei soţiei sale pentru a asigura aceste fonduri.
Marile Puteri s-au reunit într-o conferinţă a ambasadorilor la Paris (1858), unde, printre altele, au dezbătut problema românească şi au semnat Convenţia de la Paris. Aceasta s-a făcut cu sprijinul declarat al împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, care dorea ca în sud-estul Europei să se constituie un bastion care să contracareze influenţa Rusiei.
Încheiată la 7/19 august 1858, Convenţia de la Paris a decis cu privire la cele două Principate: unirea parţială şi mai degrabă formală a acestora într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă (introducerea votului cenzitar).
În toamna lui 1858, a început organizarea alegerilor pentru domnitor. În Moldova, pe 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă l-a ales ca domnitor, în unanimitate (cu votul tuturor celor 48 de deputaţi), pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.
Adunarea electivă a Ţării Româneşti era dominată de conservatori, care deţineau majoritatea mandatelor de deputaţi, iar caimacamii (locţiitorii de domnitori) erau antiunionişti. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor populari, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma clădirii Adunării elective. Unul dintre tribuni a notat că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei“. Deoarece în textul Convenţiei de la Paris nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească.
În dimineaţa de 24 ianuarie, la ora 11,00, Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă, la care a declarat: „A ne uni asupra princi­piului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată ca ne-am împlinit… o dorinţă sfântă“. Astfel, s-a produs la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti. Aceasta a constituit un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane şi o primă etapă către înfăptuirea statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza şi-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea domnitorului în capitala munteană. A urmat recunoaşterea internaţională a alegerilor.
Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-şi găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană.
Cea mai stringentă problemă era recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 august/6 septembrie. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru Ioan Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua şedinţă a Conferinţei (1/13 aprilie), Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria tergiversau; mai mult, s-a aflat că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru Ioan Cuza a răspuns energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a treia şedinţă a Conferinţei de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei, atât în relaţiile cu Imperiul Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, l-a determinat pe domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti (1 septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Al. I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecinţele hotărârilor adoptate prin Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două ţări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unităţi militare moldovene la Bucureşti şi muntene la Iaşi; tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi persoană – generalul Ion Emanoil Florescu – a fost numită în funcţia de ministru de Război în ambele ţări. La serviciul telegrafului moldovean şi muntean a fost numit ca inspector general Cezar Librecht.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei, cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.
 
Prof. Mihai MANEA,
preşedintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România,
APIR Clio