S-a spus – şi cred că s-a convenit – că rezultatele slabe de la examenul de bacalaureat de anul trecut (din ultimii ani) marcau o „aducere la realitate” a învăţământului, a pregătirii tinerilor în şcoală. Un lucru dureros, dar poate necesar. Pentru mulţi – elevi, profesori, părinţi, diriguitori mai ales – a putut însemna un duş rece. Acest duş rece ar fi trebuit să-i trezească la realitate pe actorii din Educaţie. Ar fi trebuit să influenţeze politicile educaţionale, managementul educa­ţional, proiectele naţionale, să fie angajate în mod real diagnozele şi prognozele din educaţie… Şi de aici alte şi alte evoluţii. Dar duşul rezultatelor la examene n-a trezit pe nimeni. Viaţa şcolii a mers imperturbabilă înainte, pe drumul descendent pe care s-a înscris de ani buni. Observăm, discutăm, analizăm, cu toţii, şi vedem cum viziunea sumbră ne cuprinde tot mai mult. Nu-i o bucurie pentru nimeni, nu-i un lucru de laudă, nu-i o satisfacţie nici măcar pentru analistul care încearcă să intre în miezul lucrurilor… Realitatea a luat-o înaintea prognozelor. Cum şi cine o mai prinde din urmă?
Ţinte derutante
În mod ideal, societatea trimite spre şcoală aşteptări de formare. Un complex de factori – aflaţi în raport cu societatea, tinerii, părinţii, şcoala în general – induce nevoi de formare. Tinerii sunt „absorbiţi” într-un „etos” educaţional, în interiorul căruia paşii lor se îndreaptă spre diferite ţinte de integrare în societate. Numai că de ani buni societatea trimite spre tineri – implicit spre şcoală – tot felul de aşteptări false, ţinte derutante, care au o legătură relativă sau chiar slabă cu învăţarea din şcoală. Sub influenţa societăţii, a anturajelor de tot felul, a unor impresii de moment, tinerii neglijează autoritatea şi demersul şcolii şi se angajează pe căi de formare – poate de autoformare… – alese haotic. Părinţii şi profesorii sunt derutaţi şi simt tot mai mult cum strădaniile lor se consumă în gol. Politicile educaţionale nu mai identifică modalităţi de formare reale şi eficiente; tot demersul lor se înscrie din ce în ce mai mult într-un discurs gol, fătă aderenţă clară la actorii formării. Atât societatea în ansamblu, ca factor generic, cât şi educaţia ca sistem generator de demersuri educaţionale nu mai sunt în stare să inducă în direcţia tinerilor nevoi de formare reale şi credibile. Nu ştiu cât de mult exagerăm dacă spunem că nimeni nu-i mai poate convinge pe tineri că trebuie să înveţe la şcoală. Pasul următor – care n-am vrea să fie făcut – va fi ca tinerii să nu mai poată fi convinşi să meargă la şcoală, aşa cum nu pot fi convinşi să meargă la examene. Desigur că există destui tineri care învaţă, antrenaţi în formare de o detentă proprie, mai funcţionează chiar „clişee” de formare în care se lasă prinşi elevi şi părinţi, încă nu e istovită de tot, în comunităţi mai mult sau mai puţin locale, „obişnuinţa” de a merge la şcoală, dar şi asemenea practici sunt în restrângere şi acestea nu pot da substanţă unui demers educaţional naţional…
Şcoala s-a cam încurcat în principii
Lucrul cel mai grav în toată povestea este că încrederea în şcoală – ca… agent de formare pentru viaţă – a scăzut foarte mult, situaţia fiind „furată” în cele din urmă de o filosofie a dezangajării. Marele principiu al şcolii, de situare a elevului în centrul învăţării, a fost pus în faptă cu foarte multe disfuncţii. Cred că şcoala s-a cam încurcat în principii. Bătăliile dintre teorii, dintre teorii şi practică, dintre teorii, mentalităţi şi practică au produs o stare de confuzie generală, la care elevii, părinţii şi profesorii s-au raportat cum au putut. Devenit agent/actor principal al propriei formări, elevul, influenţat de societate mai mult decât de modelele educaţionale, s-a comportat (şi se comportă) după cum îl duce mintea, alegând cele mai uşoare şi mai tentante (după mintea lui) moduri de raportare la realitatea societăţii în care trăieşte. Influenţe, iluzii şi confuzii punctuale vor putea fi identificate de aici înainte… cu nemiluita…
Autoritatea şcolii a scăzut foarte mult. Şi asta în ochii „autorităţilor”, ai politicienilor, care au dezvoltat, în privinţa şcolii, cea mai păguboasă demagogie, în ochii societăţii, ai părinţilor şi elevilor şi poate chiar şi ai profesorilor… Exerciţiul şcolar – al predării şi învăţării – nu mai poate fi stăpânit. Dovezi ne stau cazurile de slabă pregătire iniţială a unor profesori, indisciplina din rândul elevilor, deteriorarea raportului dintre profesori şi elevi, politizarea managementului şi foarte multe altele. De fapt, principiul disciplinei nu mai poate fi definit clar de şcoală şi aplicat în perimetrul şcolii. Poate că pedagogiile îl aproximează frumos, dar şcoala îl aplică eronat.
Examene care nu fac decât să modifice şi să rupă ritmul strategiilor şi exerciţiilor de învăţare
Iluzia gestionării adevărului – în ce scop? – prin evaluări dezvoltă şi ea alte şi alte disfuncţii. Dacă exigenţa evaluării de la bacalaureat a adus percepţia asupra formării la un relativ nivel real, decidenţii şi-au spus probabil că n-ar strica să multiplice acest tip de percepţie şi în interiorul ciclurilor de învăţământ, instituind mai multe evaluări în ciclul primar, gimnazial şi liceal. La ce sunt bune asemenea întreprinderi, câtă vreme n-am învăţat nimic, deocamdată, din realitatea gradului de promovare la bacalaureat? Profesorii – şi elevii – se încurcă în practici care nu duc la nimic. Ce-i spune învăţătorului sau profesorului o evaluare periodică în formă naţională altceva decât ştie din răspunsurile orale, extemporalele, tezele sau lucrările practice ale elevilor? Nimic. Nimic mai mult. Asemenea examene nu fac decât să modifice şi să rupă ritmul strategiilor şi exerciţiilor de învăţare, să-i încarce pe elevi şi pe profesori cu munci în plus, să-i obosească şi să-i dezveţe de un stil unitar de formare.
Pe capul profesorilor se adună tot mai multe obligaţii de muncă, în vreme ce retribuţiile pentru munca prestată stagnează sau chiar se diminuează, prin inflaţie şi sporirea standardelor societăţii. Profesorii sunt obligaţi să muncească de multe ori neplătiţi sau plătiţi slab. Cum apreciezi – fie şi băneşte – munca unui profesor care, în două zile, trebuie să parcurgă optzeci sau o sută de lucrări scrise la un examen? Îi dai pentru munca asta vreo 200 de lei impozabili… Cât câştigă el pe oră, cât timp o oră de service pentru maşină îl costă poate de zece ori mai mult?
În ceea ce priveşte situaţiile de la bacalaureat, nu e nevoie, desigur, ca toţi absolvenţii de liceu să-şi ia examenul. Dar, dacă nu e nevoie să fie toţi „bacalaureaţi”, atunci de ce să facă liceul? Întrebarea se pune mereu de o vreme, însă soluţiile de cuprindere a elevilor în alte forme şcolare sunt încă precare. Învăţământul profesional nu e pus la punct, se ştie. Ca să poată fi soluţionat e nevoie de strategii şi de finanţare. Orientarea şcolară devine şi ea un moft, în ciuda activităţii atâtor specialişti în domeniu. Şi ne întoarcem din nou la societate şi la… economie. Poate economia să susţină strategii educaţionale eficiente? Poate societatea să susţină – prin profesii şi meserii adecvate – integrarea tinerilor? În situaţia de azi, întrebările de acest fel devin şi rămân retorice.
Şcoala este pusă sub semnul îndoielii
Învăţământul are nevoie de o înnoire reală mai mult decât de o simplă redresare. Trebuie obţinută o detentă, cu efect pe termen nu doar imediat, ci şi mediu sau chiar lung. De fapt, situaţia ar trebui aşezată în viziunea termenilor lungi. Nu ne putem mulţumi cu soluţii de moment, care generează apoi alte şi alte disfuncţii. O detentă reală se declanşează greu. Cine, cu ce forţă vizionară şi strategică, poate asigura încărcătura?
Şcoala este pusă sub semnul îndoielii. Se scrie, se analizează – în presă –, se discută foarte mult, de către toată lumea. Toată lumea se pricepe la şcoală, dar nu se găsesc actori credibili ca să pună şcoala pe roate. Nu-i vorba de un simplu exerciţiu de intenţie sau de voinţă. Din păcate, lucrurile evoluează nesigur într-un orizont care se întunecă tot mai mult, unde aşteptările şi speranţele devin nesigure. La ce şi cui mai serveşte cunoaşterea adevă­rului despre şcoală?
Olimpiu NUŞFELEAN