La ce folosește latina azi?

La ce folosește latina azi?

Aflat recent într-o vizită-surpriză la Kiev, premierul Marii Britanii, domnul Boris Johnson, și-a început scurta și hotărâta cuvântare de la conferința de presă citând o vorbă celebră a lui Heraclit din Efes: „războiul e părintele tuturor lucrurilor“. Desigur, absolventul de Eton și Oxford se gândea la renașterea, din chinurile războiului, a uneia dintre cele mai curajoase și mai demne națiuni europene de astăzi, națiunea ucraineană. Cuvintele domnului Johnson sunt cu atât mai legitime și mai profunde cu cât ele vin din partea premierului țării europene de cea mai îndelungată tradiție democratică și cu cel mai eroic comportament în lupta deschisă cu tirania în Al Doilea Război Mondial. Totuși, va fi fost citarea lui Heraclit o bună găselniță retorică, un truc nimerit în situația dramatică în care se găsește țara cu care ne învecinăm la nord și la est? Convingerea mea e că, deși domnul Boris Johnson e un bun orator, aici avem de-a face cu mult mai mult decât cu un simplu artificiu intelectual. Să mă explic.

Când am fost prima oară în Italia, în 1998, la concursul de traducere și de interpretare a operei lui Cicero pentru liceeni, am fost bulversat de abundența, de varietatea și de ieftinătatea edițiilor bilingve din clasici greci și latini, adresate publicului școlar. Celebre edituri italiene au publicat dintotdeauna și continuă să publice masiv traduceri ale scriitorilor clasici însoțite de textul în greacă veche sau latină și de un aparat exegetic (note, comentarii, introduceri) de cel mai înalt nivel academic. Nu e vorba de o singură editură specializată pe așa ceva, ci de o pleiadă de edituri. Semn că există în Italia un interes constant pentru asemenea publicații, interes care e cultivat de tradiția școlară. La fel se întâmplă și în spațiul de expresie germană, unde cele mai umile, aparent, colecții editoriale (celebra colecție Reklam, de pildă, care publică volume „de buzunar“) conțin redutabile ediții bilingve. Nu există librărie în Germania, Elveția sau Austria unde să nu găsești micile minuni cu coperți porto­calii. Să mai spun de faimoasa colecție Loeb, adresată în principal publicului studențesc din spațiul anglo-saxon?

Nimic din toate astea în spațiul cultural românesc. Dovadă că lumea nu cumpără așa ceva. Și nu cumpără pentru că școala românească nu se ocupă cu bagatele clasice. De treizeci și doi de ani de la eliberarea, pasămite, de comunism, Mi­nisterul Educației n-a dat nici cel mai mic semn că i-ar păsa în vreun fel măcar de limba latină. Nepăsarea instituției care se ocupă de educarea copiilor noștri are două cauze majore. Mai întâi, e vorba de aderența conștientă sau subconștientă a oamenilor care umplu instituția (mi­niștri, secretari de stat, directori de de­partamente, conțopiști) la valorile regimului comunist, valori de semn contrar civilizației europene democratice. În al doilea rând, ca să folosim un eufemism, vorbim de lipsa de curiozitate intelectuală, și ca să nu-l folosim, de severele limite ale aceluiași personal decident.

În treizeci și doi de ani, nu s-au găsit miniștri care să asculte argumentele de bun-simț ale unor specialiști și să le pună în act (cu excepția notabilă a domnului Mihail Șora, care însă a avut un mandat foarte scurt). Diverse vârfuri intelectuale ale acestei țări, nume grele ale vieții culturale și academice au scris în presă, au explicat la televiziuni, au mers în audiență la miniștri și la subminiștri, au semnat petiții. Degeaba. Nimic nu poate mișca inepția monolitică a oamenilor din strada Berthelot, indiferent de apartenența politică sau de coteria transpartinică a acestora. Degeaba a scris, și ce frumos scria!, Petru Creția, degeaba a vorbit peste tot în spațiul public despre asta teribilul polimat Dan Slușanschi, degeaba insista, făcând umilitoare audiențe la diverși caduci, cel mai mare lingvist latinist din secolul al XX-lea românesc,
I. Fischer. Cititorii care nu au auzit de numele acestea trebuie să știe că e vorba de unele dintre cele mai înalte conștiințe intelectuale care s-au născut în România, profesori de absolută compatibilitate cu numele mari ale branșei din Occident.

De douăzeci de ani m-am implicat și eu, după puterile mele, în amintita luptă cu morile de vânt. Am afectat toate registrele de care am fost în stare și am invocat toate argumentele de care m-am învrednicit. De bine de rău, mi s-au limpezit următoarele argumente pentru introducerea latinei în școlile românești. Mă voi mulțumi să le enumăr aici, pentru că le-am mai pomenit și cu alte ocazii. Primul argument, și cel mai slab, foarte vânturat de discursul patriotard practicat de unele instituții academice din România, este că latina merită studiată pentru că e un bun identitar național. Al doilea, mult mai coerent, este că latina face legătura cu spațiul civilizației europene de la care ne revendicăm. Îmi aduc și acum aminte de articolul vast publicat de profesorul Fischer acum mai bine de douăzeci de ani în România liberă și intitulat, cu vorbele lui Jerzy Kuriłowicz: Europa se termină unde se termină limba latină. E de remarcat în treacăt că una din primele acțiuni impuse de Stalin țărilor din blocul de Răsărit imediat după Război a fost eliminarea brutală a latinei din școli. Poate că asta ne spune ceva în zilele noastre atât de sumbre. Apoi e argumentul pe care l-am auzit la lume care apucase să facă latină în perioada interbelică, dar care era în genere de orientare realistă: latina ajută, la fel ca matematica, la structurarea gândirii. Dacă nu mă înșel, și academicianul Solomon Marcus, distins matematician, era de aceeași părere. Contraargumentul facil ar fi că, dacă tot te structurează matematica, la ce bun să mai faci și latină?

Fiecare dintre motivele de mai sus are greutatea lui în susținerea cauzei. Însă argumentul pe care-l socotesc cel mai puternic, dar care, pare-mi-se, nu s-a invocat, e produs a contrario de retorica eliminării latinei din școli. Auzim această retorică de la fiecare colț de școală până în cele mai ametițoare înălțimi ministeriale, de fapt o retorică a lenei și a conformismului, placa repetenților: latina nu merită să fie studiată pentru că e grea. După marasmul școlar din anii comunismului, când puterea politică avea scopul declarat de a nimici ierarhiile autentice, adică orice formă de meritocrație, cei treizeci de ani de postcomunism au fost ani de depresie posttraumatică pentru învățământul românesc, decenii de încununare a ideologiei patologice care ne răpusese. Avem un învățământ, vorba lui Ortega y Gasset, nevertebrat. Trupul tumefiat al sistemului românesc de educație nu mai suportă decât falsul contact cu realitatea. Hărtănit de atâtea reforme fără cap, el se nutrește numai cu morfina diverselor experimente facile.

Da, latina e o limbă grea. Nu se învață trecând prin ea ca gâsca prin apă, așa cum cred unii că se învață bruma de en­gleză pe care o știe majoritatea românilor. Nu „se prinde de tine“ în vreme ce pierzi ore, luni, ani din viață în fața unui ecran pe care rulează seriale inepte. Nu se instalează ca un kit pentru jocurile vi­­deo, nu se inoculează prin cântec, nu se dobândește în excursii, nu se deprinde prin joacă. Nu ți se dă ca un produs ieftin la o simplă ridicare de deget, nu răspunde la toane, nu cedează la mofturi. Dar mai mult decât orice, latina nu amăgește, nu umblă cu fofârlica, nu seduce. Poate că, trăitori într-o lume a ambalajului po­­leit, dar gol, într-un bâlci de felurite mi­­raje, tocmai de aici ar trebui să pornim.

Ceea ce ar trebui să avem mereu dinaintea ochilor lăuntrici este că învățarea limbii latine are prin excelență caracter formativ. Prețul ei stă tocmai în aceea că nu cedează la primul asalt. Dar nu pentru asta iubim noi, ființe cerebrale, tot ce e rar și frumos pe lume? Nu pentru asta stă mărturie întreaga filogeneză? E foarte puțin probabil ca specia să învețe ceva durabil și să-și însușească bunele deprinderi de pe urma unor activități de dificultate epidermică. Ca să dobândești ceva la care visezi, începi să te preocupi cum să obții acel ceva. Cu cât te preocupi mai mult, cu atât înveți mai mult. Nu obiectul în sine te învață, pentru că, despre orice ar fi vorba, valoarea intrinsecă a respectivului obiect e relativă. Însă experiența învățării e fundamentală: odată însușite, deprinderile de învățare pot fi folosite într-o sumedenie de alte siuații, complet diferite de cea inițială. În fond, de aceea ne trimitem copiii la școală. Ar­gumentul rușinos al inutilității latinei în viața de zi cu zi se poate aplica oricărui obiect de studiu. La ce servește chimia imensei majorități a școlarilor care nu vor lucra niciodată în industria chimică sau farmaceutică, la ce le servește fizica celor care nu vor lucra la NASA, la ce le servește de­senul celor care nu vor pune în viața lor mâna pe o pensulă, la ce le servește matematica, în afara operațiilor de bază, celor care nu vor să înțeleagă teorema lui ­Fermat, de ce ai vrea să studiezi ani la rând engleză dacă cu bagajul minimal al primului an de studiu ai putea supraviețui oriunde binișor? La ce bun toți anii de școală, dacă cu patru poți ajunge șef de stat? Să medităm puțin la grotescul, la propriu, al întrebărilor de mai sus!

Învățarea latinei și a limbii grecești vechi presupune un exercițiu constant, echilibrat și de lungă durată. Educă voința, dozează răbdarea, amână recompensele imediate. Întoarce asupra sa ochiul celei și al celui care o practică. Întâlnirea cu sine, predicată în toate sesiunile de training la modă, este pentru generația noastră o vorbă în vânt. Batjocorirea sistematică a autoscopiei și a introspecției face, prostește, imposibilă dobândirea mult-trâmbițatului autocontrol. Învățarea latinei alungă lenea, ține atenția trează, dă ritm și formează discernământul. Toate acestea se obțin numai în urma confruntării directe cu realitatea, care nu e niciodată facilă. Dar cu ce se deosebește învățarea latinei de o altă disciplină care pare să aibă, prin natura ei greu de trucat, cam aceleași rezultate ca sportul? Scopul ultim al ascezei sportive, obiectul ei, este obținerea unei corp antrenat și alert. Nimic mai lăudabil, dar nimic mai nesigur și mai trecător. Or, latina are, pentru cei care se pasionează de ea, pe lângă avantajele concomitente pe care le-am amintit mai sus și care se aplică tuturor celor care se înhamă la ea, cheia marii culturi față de care nu există o mai mare binefacere în interiorul speciei. Asocierea dintre o minte agilă, echilibrată, stăpână pe sine, cu repere clare, cu capacități autoscopice și oceanul de informație decantată, cartografiată, ordonată, frecventată neobosit de două milenii încoace este foarte aproape de idealul umanității totale. Avem nu dreptul moral, ci puterea cinică să le refuzăm copiilor noștri o atare împlinire?

Dar ce se mai poate face azi cu trupul sfârtecat al învățământului de limbă la­­tină? Un învățământ pauperizat, marginalizat, ridiculizat, disprețuit? Pentru că la liceu latina a rămas o fantomă tristă, iar la gimnaziu a fost desființată și acea prizărită de oră din clasa a opta. Asta după ce nagode din instituțiile abilitate i-au atras pe unii slabi de înger, autori de manual și cadre didactice la Universitatea din București, să înființeze în schimb o oră absurdă, izolată, în clasa a șaptea care se cheamă găunos „Elemente de limbă latină și de cultură romanică“. Programa acestei ore e o fantoșă penibilă, un ghiveci de istorie antică, civilizație, paremiologie și, ca să nu zică gurile rele ceva (dar ele zic!), trei ciozvârte de limbă latină. În felul acesta, limba latină a fost tranzacționată la un preț mic, pe măsura celor care au tranzacționat-o. Între timp, din sistem ies oameni, unii pensio­nându-se, unii renunțând la învățământ, unii reprofilându-se forțat ca pe vremea lui Ceaușescu. Breasla a pierdut, fără să crâcnească, trei catedre universitare în zece-cincisprezece ani, așa încât azi mai supraviețuiește doar catedra de la Universitatea din București. Ea supraviețuiește la propriu, după ce din 2002 până în 2008 au dispărut marii profesori. În urma lor a rămas o garnitură secundă de soldați, dintre care patru sunt copii ai unor profesori universitari din aceeași instituție. Neajutați și neajutorați, inadaptabili și rigizi, deși tineri, neimaginativi și plângăreți, membrii catedrei își disprețuiesc suicidar colegii din învățământul preuniversitar și apoi se miră că nu au studenți. Incapacitatea aceasta de reacție la răul extern, neputința de a se agrega într-un corp pe măsura materiei pe care o predau va avea consecințe nefaste asupra disciplinei înseși. Pericolul de care acești oameni nu-și dau seama este ca, odată dispărută, disciplina să nu mai poată fi revivificată.

Totuși, speranțe există. Cel mai im­­portant e ca ministerul de resort și autoritățile abilitate să aibă voința politică de a readuce latina în școli. Cum ar putea s-o facă eficient, ținând seama de criza serioasă a infrastructurii actuale?

Mai există în România licee de elită, unele care școlarizează din clasa a ­cincea. Acolo trebuie acționat în primul rând. Aș introduce o programă coerentă și potrivită vârstei copiilor de-a cincea cu trei-­patru ore pe săptămână. Desigur, nu la toate clasele, ci la jumătatea efectivului dintr-un an. Acele licee ar primi, fără să renunțe la clasele de elită de real, statutul de licee clasice. Respectivele clase ar be­neficia de statut privilegiat și li s-ar oferi, la sfârșitul celor opt ani de studiu, un Bacalaureat specializat, de elită, echivalentul Bacalaureatului internațional, care le-ar da absolvenților întâietate de în­scriere la diverse facultăți importante (Drept, Istorie, Filozofie, Română, Limbi Străine, Studii Politice și alte științe sociale).

Pentru asta trebuie concepute programe și manuale. Nu e o mare bătaie de cap dacă preluăm pur și simplu programe similiare din învățământul german, de exemplu. De asemenea, manualele trebuie structurate pe principiul celor patru pagini pe unitatea de studiu (una de text și de întrebări pe text, una de gramatică, una de explicare a cuvintelor și una de exerciții), desigur, în formatul ultraatrăgător și inteligent al manualelor din același spațiu de limbă germană. Cred că orice alte experimente care favorizează, în reaua tradiție românească a manualelor de latină, lungi excursuri istorice, bla-bla de civilizație, texte latinești scurte și rupte din context sunt de neconceput. În schimb, manualele la care mă gândesc au capacitatea să livreze integrat, în texte coerente, toată informația auxiliară de care copiii au nevoie. Ar fi o aducere la zi a disciplinei și o bună așezare a ei, fără complexe, alături de limbile moderne. Numai prejudecățile noastre o izolează într-o margine.

Din clasele de elită ale liceelor clasice s-ar recruta, cu mare probabilitate, suficient de mulți studenți de cea mai bună calitate pentru facultățile de profil, cu condiția ca acestea să se reformeze ca să fie la înălțimea propriilor studenți. Cadrele universitare din orice domeniu trebuie să aibă foarte prezent gândul că acești copii pot oricând să plece la mari universități din lumea largă. Și că ține de ei, de profesori, și de competența lor să domolească acest exod. Desigur, scopul ultim al reformei nu este revigorarea facultăților de profil, ci unul global de ameliorare a performanței întregului sistem de educație.

Vreme de patru ani de la introducerea latinei în clasa a cincea la liceele clasice aș evalua nivelul de performanță al reformei și, în funcție de respectiva evaluare și de resursa umană, aș extinde învățământul de latină, poate cu un număr de ore mai mic, în școlile care doresc să-și îmbunătățească cotația. La liceele clasice, din clasa a noua se va introduce și greaca veche. Sau poate chiar mai devreme, având în vedere că, în mod paradoxal, deși mai grea decât latina, greaca este astăzi incomparabil mai solicitată. Totuși, e foarte puțin probabil ca cei care o solicită să ajungă să o și stăpânească fără exercițiul latinei.

Cu manuale bune și cu profesorii buni de latină din liceele de elită ale țării, pe care știu că elevii îi respectă și îi frecventează chiar și în condițiile grele în care se desfășoară învățământul de latină de astăzi, copiii vor avea foarte mult de beneficiat, pentru că vor avea acces direct la marea cultură a lumii. Limbile clasice nu se pot studia decât alături de limbile moderne (bibliografia majoră e în engleză, franceză, germană și italiană). Bunii vorbitori se recrutează în majoritate din rândul celor care cunosc princi­piile retoricii clasice. Asta trebuie să ne dea mult de gândit într-o țară în care ca­­litatea comunicatorilor publici este la­mentabilă. Cei care studiază latină și greacă vor ști, de la sursa primă, care sunt articulațiile unei argumentări ­logice. Ar strica oare ca studenții care fac drept roman să știe bine limba statuilor care tronează pe frontonul Facultății de Drept din București? Exemplele de bune practici pe care le-ar induce această reformă pot continua, pentru că hibele societății care se cer îndreptate sunt multe.

Nimic însă nu se poate face sau, mai bine zis, voința politică ar fi moartă fără o comunicare coerentă și convingătoare a gestului de reformă. Ce diferență ar fi fost pentru România dacă, în loc să fie dat afară cu armele în piept și calomniat ani în șir, Regele Mihai și instituția monar­hică ar fi fost prezentați publicului românesc în lumina adevărului istoric! Așa, cu o populație ostilizată vreme de cincizeci de ani de regimul comunist, România nu a avut de fapt nicio șansă de revenire la normalitate în primul deceniu după Revoluție.

În ciuda aparențelor, învățământul de latină ar fi unul centrat pe elev și pe nevoile lui de creștere intelectuală. Există o puzderie de auxilii pentru învățarea latinei. Departe de lecțiile cu iz de domnul Vucea din colbul școlii, un profesor bun se va folosi de documentare, de vi­­zite la multiplele și abandonatele situri arheologice, care fac deliciul elevilor din țările occidentale, de muzee, de spectacole de teatru, poate chiar de școlile de vară din Grecia sau din Italia care se organizează anual. Exista în perioada interbelică practica vizitării Italiei de la un capăt la altul, in corpore, cu trenul. Vreme de două-trei săptămâni. Acestea sunt experiențe umane și culturale esențiale pentru copiii aflați în formare. Ce ne împiedică să le reluăm în epoca transporturilor rapide și a turismului generalizat? Poate că după terminarea liceului n-o să te mai ocupi niciodată îndeaproape cu latina. Poate c-o să și uiți hălci masive din ea. Dar nimic nu-ți va șterge din amintire prima vizită la Panteon, la templul de la Segesta sau la teatrul din Epidaur.

Și când o să-ți fie rău, pentru că și asta e realitatea, o să-ți poți explica răul și o să găsești felurite căi să-l denunți și să-l înfrunți. Îți vei recunoaște comilitonii, așa cum clasicistul Boris Johnson a recunoscut în persoana lui Volodimir ­Zelenski întruchiparea curajului și a rațiunii.

Așa a făcut Europa de trei mii de ani, mereu riscând și mergând pe mâna adevărului și a libertății.

de Ștefan Colceriu – cercetător științific, lector univ.

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 28-29 / Aprilie-Mai 2022