Foto: dreamstime

Articolul pornește de la o scurtă analiză a consecințelor pande­miei și ale începutului conflagrației din statul vecin asupra stării afective a copiilor și adolescenților din spațiul românesc, din perspectivă psihosocială. Scopul acestuia este de a prezenta în final câteva modalități practice de intervenție pentru a diminua teme­rile care au fost generate de presiunea mediatică a evenimentelor recente, asupra categoriilor de vârstă considerate.

Evenimentele de la nivel mondial din ultimii trei ani au schimbat vizibil psihologia omului modern, care a fost nevoit să iasă din zona sa de confort afectiv și să-și schimbe rutina care-i întărea echilibrul interior și stabilitatea cu o stare psihică permanentă de alertă și o incertitudine cu privire la ziua de mâine. Dacă în anii trecuți adolescenții erau fascinați de jocurile PC despre război sau situații apocaliptice, prezentul pare să se configureze precum un veritabil joc în realitatea virtuală, în care miza este echilibrarea afectivă și supraviețuirea într-un context care generează continuu provocări menite să testeze limitele de anduranță ale omului modern. Progresul tehnologic a creat omului modern impresia unei false supremații asupra prezentului, întrucât tocmai iluzia controlului asupra propriilor invenții este slăbiciunea speciei umane care nu reușește să depășească tentațiile de a împinge testarea noului până dincolo de limitele siguranței. Atât în situația pandemică, cât și în războiul din statul vecin izbucnit pe fondul unor inadvertențe politice de durată, se ­pierde din vedere un aspect esențial care, de fapt, creează dramele momentului cu consecințe incalculabile pentru viitor: cu tot avansul tehnologic care poate da senzația unei infailibilități, ființa umană ca structură anatomo-fiziologică este neschimbată față de cum era la începuturile umanității, cu același sistem neuronal și hormonal tributar prevalenței creierului emoțional asupra gândirii în situații de criză. Acest lucru favorizează deciziile afective în momente în care autocontrolul se impune pentru stabilirea unui echilibru și generează situații instabile, insecurizante, care au un impact negativ asupra evoluției psihice a copiilor și adolescenților și, implicit, asupra stării lor de bine. Despre aceste două categorii vulnerabile s-au scris multe în perioada pandemică, însă nimeni nu a putut prevedea accentuarea stării lor de anxietate pe fondul escaladării evenimentelor din vecinătatea României. Este cunoscut faptul că prelungirea stresului pentru o perioadă mai lungă de timp (în general, câteva săptămâni) poate produce schimbări permanente în funcționarea creierului prin eliberarea hormonului de stres, cortizolul, și slăbește sistemul imunitar, favorizând instalarea și agravarea tulburărilor de tip psihosomatic și afectiv. Anii de pandemie care acum o săptămână păreau că se apropie spre un sfârșit mult așteptat au creat premizele unei relaxări specifice re­venirii la un echilibru relativ care brusc a fost curmată de izbucnirea războiului ce a acutizat starea de incertitudine și tea­mă. Pentru aceste generații de copii și ti­neri care nu au avut timp fizic și contexte sociale să-și trăiască frumusețea vârstei și să experimenteze comportamente so­­ciale, se pare că recuperarea afectivă și morală va reprezenta una dintre cele mai mari provocări ale deceniului pentru specialiștii din domeniul științelor psiholo­gice. Articolul abordează câteva dintre consecințele imediate observate la copii și adolescenți după primele zile de război și sugerează un mic kit de „supraviețuire afectivă“ în aceste timpuri incerte. Nu s-a utilizat termenul de „reziliență“ pentru aceste categorii de vârstă, întrucât noțiunea reprezintă competențe pe care un om și le formează în timp prin îmbinarea dintre experiența de viață și cunoștințele pe care omul le acumulează și pe care copiii și adolescenții încă nu le au în aceste etape din viață.

O scurtă incursiune în câteva dintre materialele scrise despre traumele pe care copiii și adolescenții le experimentează direct sau indirect în timpuri de conflicte armate demonstrează că această problemă a fost minimalizată sau umbrită de nevoile armatelor. Copiii au reprezentat o populație „fără glas“ (Machel, 2001) pe timp de război, iar drepturile lor au fost subordonate celor ale soldaților. Astfel, conform unui studiu UNICEF din 1996, în anii dintre 1970 și 1990, două milioane de micuți au fost uciși în timpul acțiunilor în care civilii au fost victime colaterale și șase milioane au suferit răni care le-au afectat sănătatea și integritatea fizică definitiv. Pe lângă aceste afecțiuni fizice, războiul expune copiii la evenimente traumatizante precum bombardamentele, atacuri ale soldaților, focuri de armă care determină, în multe cazuri, pierderea persoanelor relevante din familia lor sau din proximitate, reducând șansa unui sprijin social și afectiv ulterior (Machel, 1996). Aceste situații le activează frica permanentă pentru siguranța personală și le declanșează tulburări de natură afectivă și simptome psihosomatice specifice asociate în formă severă și cronică (Kinzie, 2001). În identificarea tipologiei consecințelor acestor evenimente asupra psihicului lor, studiile indică o relație de directă proporționalitate între gradul de expunere la situațiile stresante și efectele în plan psihic (Laor, Wolmer & Cohen, 2001), durata ridicată de viață în mijlocul luptelor determinând severitatea simptomelor. În anii 1990, o serie de cercetări au identificat o anumită tipologie a tulburărilor pe care războiul le declanșează în psihismul copiilor și adolescenților (Baker, 1990; Cairns & Dawes, 1996; Punamaki & Puhakka, 1997). Tulburarea de stres posttraumatic (PTSD) re­­prezintă diagnosticul psihiatric comun victimelor războiului, în timp ce observațiile ulterioare au identificat efectele pe lungă durată a acestuia în dezvoltarea cognitivă, morală, afectivă (Pynoos et al., 1993; Sack, Seeley & Clarke, 1997). Cu toate că în ultima perioadă aceste efecte dezastruoase ale războiului asupra evoluției psihice a copiilor și a adolescenților devin din ce în ce mai vizible, există o preocupare insuficientă țintită pe acordarea asistenței psihologice acestor categorii pentru a-i sprijini în dezvoltarea unor mecanisme de coping și recuperare afectivă. Un caz particular în cadrul acestei teme este reprezentat de copiii și adolescenții care nu se află direct în teatrele de derulare a luptelor, ci în vecinătate, dar care ajung să trăiască la intensități ridi­cate stresul prin pierderea siguranței vieții și groaza de-a ajunge în situația de a se separa de familie. O astfel de dramă este parcursă de aceste categorii de vârstă în România ultimelor săptămâni.

Modul în care influențează indirect războiul pe copiii și adolescenții din România, țară care parcurge o perioadă de stres ridicat datorat valului de refugiați civili din Ucraina, se reflectă în cel puțin două aspecte notabile: percepția lor asupra evenimentelor și raportarea perso­nală la amenințările securității și stabilității pe care ei le simt și le amplifică în condițiile lipsei unor mecanisme cogni­tive de filtrare a informațiilor din mass-­media și a unei capacități reduse de a rezista presiunii generate de îngrijorarea părinților lor. Pentru fiecare categorie de vârstă considerată, drama războiului se traduce în temeri diferite:

⇐ Copiii preșcolari și școlarii mici sunt într-o perioadă ontologică în care „se rup“ de mediul securizant al familiei unde confortul afectiv le-a construit o lume personală în care ei erau singurii mici Demiurgi, pentru a merge la grădi­niță sau școală, Acolo descoperă cu o surpriză neplăcută că în clasă se pierd printre toate lumile similare cu a lor, „furându-le“ privilegiul de a fi centrul atenției și unicii subiecți ai afecțiunii profesorului. În acest context, mulți dezvoltă o formă de anxietate de separare care este asociată cu simptome psihosomatice: greață sau vărsături, dureri de burtică sau cap, care constituie un refuz mascat de a merge la școală. Pe acest fond afectiv vulnerabil, temerile generate de războiul vecin devin un mod de amplificare a fricilor deja existente care se convertesc în moduri diferite de manifestare: sensibilitate emoțională (plâng din orice motiv), teama de a fi departe de familie (vor con­firmări de la părinți că vor fi la poarta școlii după ore, unii cerând să verifice dacă mama sau tatăl este acolo în timpul orelor), gradul mai redus de participare la ore (sunt preocupați de propriile griji și nu sunt atenți), în familie devin mai „răs­fățați“ și cer părinților mai multă atenție și dovezi de afectivitate (le conferă siguranță emoțională). Cu siguranță că cititorii pot recunoaște cel puțin una dintre aceste manifestări. Totuși, cum de ajunge un copil micuț să înțeleagă contextul ge­neral, în condițiile în care nu se uită la televizor? Vectorii cei mai relevanți în conștientizarea fondului general sunt pă­­rinții care, deși nu vorbesc în prezența celor mici despre acest subiect (o situație ideală, din păcate) mimica, gestica, limbajul nonverbal (care nu minte niciodată) al lor transmite îngrijorarea și temerile le­gate de siguranță. La acestea se adaugă comportamentele de panică induse de mass-media prin informații exacerbate. Un copil mic care observă că părintele său face provizii de conserve sau se zbate pentru a cumpăra anumite medicamente transmite o stare de agitație care degenerează în panică în mintea copilului. Pentru cei mici, părintele este reperul de echilibru și siguranță, ori când tocmai acesta devine instabil și agitat, nu face decât să sperie copilul și să-i transmită temerile sale pe care mintea micuțului le amplifică prin neînțelegerea sensului agitației pe care o semnifică în final cu propriile frici din trecut. Caracteristica mo­­dului în care copiii de vârste mici reacționează la stresul generat de război este traducerea temerilor adulților în cheie personală prin amplificarea anxietății de separare, la care se adaugă conversia propriilor frici din copilăria mică încă nerezolvate. Așadar, pentru această perioadă de vârstă atitudinea adultului relevant este esențială în echilibrarea emoțională a micuților. O simplă explicație neutră afectiv – fără detalii care duc la incertitudini ce ar putea fi semnificate greșit de cei mici – despre conflictul armat vecin și o întărire a asigurării că totul va fi bine sunt cele mai adecvate lucruri de făcut și ac­ceptat la această vârstă când copiii nu prea își pun întrebări despre subiecte pe care adultul relevant le-a lămurit. De asemenea, este esențial ca orice întrebare să aibă un răspuns clar și echilibrat. Pe lângă aceasta, activitățile pe care micuțul adoră să le facă ar putea reprezenta o modalitate perfectă de deplasare a atenției de la tensiunea generală (copiii trec ușor de la o activitate la alta dacă au interesul stimulat). În relația dintre părinte și micuții preșcolari sau școlari, adultul trebuie să-și asume acest rol și să-și întărească autocontrolul pentru a fi suportul esen­țial al celor mici. El este exemplul și referentul copilului, după care acesta își va construi capacitatea de autocontrol în viitor: un părinte echilibrat va avea un copil rezilient în viitor. Pe lângă aceste aspecte esențiale ce privesc relația dintre părinte și cei mici, este foate important ca adultul să aibă o receptivitate ridicată la observarea schimbărilor ce pot apărea în comportamentul sau în starea afectivă generală a copilului. De aceea, o strânsă colaborare cu instituția de învățământ este oportună și poate fi cheia în a interveni eficient în cazul unor probleme depistate la timp.

Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului, nr. 28-29 – aprilie-mai 2022