În anul tricentenarului nașterii bine-cunoscutului gânditor german, unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii, se pune, printre altele, în consonanță cu semnele timpului și întrebarea: au ideile operei sale reverberații pentru reflecția ecologică dominantă a contemporaneității? Sau, cu alte cuvinte, a fost Kant un ecologist avant la lettre? Iar a căuta și chiar a reuși a găsi răspunsuri afirmative reprezintă o mare provocare intelectuală. Meritul unei atari întreprinderi (aparent surprinzătoare!) aparține universitarului francez Christophe Bouriau (Kant écologiste, Presses Universitaires de France, Paris, 2024) și are ca preocupare principală descifrarea dilemei dacă ideile operei kantiene ar putea să ne ajute la a gândi acum ecologia și a propune astfel o inedită etică de mediu cu rădăcini, poate, multiseculare. Iată că, demonstrându-se încă o dată puterea creatoare inepuizabilă a marilor creații intelectuale, ni se dovedește că astăzi avem multe de câștigat, inclusiv în plan ecologic, dacă luăm aminte la meditațiile filosofului din Königsberg. Și aceasta chiar dacă însuși termenul de ecologie avea să fie inventat și consacrat abia printr-o lucrare publicată în 1866 (Ernst Haeckel, Morfologia generală a organismelor), dar în condițiile în care ea a devenit astăzi știința predominantă și filosofia existențială a umanității.
1. Fără îndoială, pentru început pare cel puțin straniu a încerca să se stabilească o atare legătură între Kant și opera sa filosofică, total străină, mai ales prin forța temporală a lucrurilor, chestiunii ecologice și eticii mediului în termenii săi moderni și post-moderni. Totuși, puternica actualitate a ideilor kantiene și forța lor creatoare nu au rămas străine nici acestui domeniu. De ce să îl citim astăzi pe Kant? – se întreba S. Ortoli, redactorul-șef al Philosophie magazine în editorialul numărului special din 2024 consacrat filosofului – și tot el răspundea: „Pentru că este un punct de cotitură, unul care schimbă tot, unul transformator. Toată istoria gândirii gravitează în jurul operei sale. Ieșit din «somnul dogmatic» (la aproape 60 de ani!), acesta a întemeiat un sistem care dejoacă antagonismele cele mai feroce: empirismul contra raționalismului, idealismul contra realismului, scepticismul contra dogmatismului, determinismul contra liberului arbitru… Filosofii care i-au succedat îl menționează fără încetare, pentru a-l contesta, a-l apăra sau a-l reinterpreta. Constatăm, de asemenea, că vocabularul lui Kant continuă să ni-l influențeze pe al nostru: subiect, obiect, respect, persoană… și, în primul rând, critica, cuvântul care răsună din fiecare aspect al operei sale“.
Lucrurile țin, în această privință și în orice caz, mai ales de etica mediului, care pleacă de la ideea că noi întreținem cu natura un raport care nu e numai unul tehnic ori utilitarist, ci și de ordin etic: avem îndatoriri față de ea și față de entitățile care o compun. Ea susține, or măcar sugerează, că unor atari entități naturale li se pot conferi drepturi, asigurându-le o mai bună protecție. În orice caz, etica mediului s-a dezvoltat în sens propriu după anii 1970 sub inspirația operei lui Aldo Leopold (1887–1948), care a enunțat ideea care, potrivit lui, ar trebui să ghideze comportamentul nostru față de natură: el e „just“ atunci când tinde să păstreze frumusețea, integritatea și stabilitatea comunității biotice. Ceea ce are valoare sunt ecosistemele și viața pe care oamenii o duc într-o legătură comunitară cu această natură din care fac parte. Omul nu e centrul și scopul tuturor lucrurilor, ci trebuie să se țină seama de ansamblul viului. Astăzi această epocă se prezintă sub mai multe forme. Se distinge în special între o etică a mediului de tip „realist“ care justifică respectarea naturii pe teza că aceasta posedă o valoare în sine. Desigur, ea prezintă una economică relativă la utilitatea pe care entitățile naturale le prezintă pentru noi. Dar aceasta implică, de asemenea, o „valoare intrinsecă“, independentă de folosințele pe care le oferă și profitul pe care îl putem obține pe această cale. Natura și ființele vii înfățișează o sensibilitate, o frumusețe, o organizare, o viață demnă de admirație și de considerație care le conferă o asemenea valoare intrinsecă. Fără a pune în discuție o atare poziționare, etica pe care C. Bouriau o denumește „ficționalistă“, se focalizează mai ales pe mijloacele juridice de proiectat și aplicat spre a proteja natura. Pentru aceasta ea elaborează anumite ficțiuni juridice ce ne conduc la abordarea naturii nu numai sub un unghi realist, adică unul vizând propriile-i calități, ci și sub unul ficțional. Principalele două ficțiuni juridice mobilizate de această ramură a eticii mediului se bazează pe o extensie a noțiunii de „persoană morală (juridică)“, calitate atribuită în mod obișnuit unor grupuri umane (asociații, comunități, trusturi). Prima dintre ele constă în acordarea personalității juridice la entități naturale (de exemplu, parc natural, fluviu, pădure), în scopul de a le conferi un statut juridic menit să le asigure o mai bună protecție. Cea de-a doua vizează o extindere a unei atari ficțiuni de subiect de drept și asupra generațiilor viitoare, adică la ființele umane care nu sunt încă născute, în scopul de a le recunoaște încă de pe acum un statut juridic și a le apăra drepturile lor sacralizând anumite zone naturale. Miza unei asemenea măsuri e aceea ca respectivele generații să poată profita la rândul lor de natură și să ducă ceea ce Hans Jonas (1903–1993) denumea în 1979, în celebra sa lucrare Le Principe de responsabilité, „o viață autentic umană“. Ceea ce el considera o „etică a viitorului“ e astăzi oferit de cea calificată drept „ficționalistă“. Pentru ce o atare caracterizare? Întrucât într-o atare perspectivă atât entitățile naturale, cât și generațiile viitoare sunt considerate ca persoane morale (juridice) care nu au, totuși, de facto o asemenea calitate nici în realitate și nici în sensul filosofic al termenilor, care denotă ființe umane dotate cu conștiință și liber arbitru. În fine, conceptul apare ca un artificiu juridic, în opoziție cu persoana fizică, întotdeauna individuală și a fost pentru multă vreme restrâns la a desemna grupuri de persoane în înțelesul curent al cuvântului, respectiv tot ființe umane. Odată cu apariția și afirmarea provocărilor ecologice și în fața unor dificultăți practice de netrecut în termenii dreptului clasic, s-a gândit ficțional și s-a imaginat că și anumite entități naturale se pot bucura de statutul de subiect de drept. Saltul era major pentru că făcea trecerea operațională a dreptului de la sfera umană la ordinea naturală, cu implicații majore în planul responsabilității.
Din punctul de vedere care ne interesează în mod special să remarcăm cu titlu preliminar că problemele ecologice, cel puțin în termenii lor de azi, nu se puneau la epoca marelui filosof german, afirmându-se mult mai târziu și devenind o preocupare dominantă abia începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Într-adevăr, supraproducția industrială și consecințele sale puternice asupra mediului nu erau încă actuale și, în orice caz, nu pentru gânditorii secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, nimic nu ne împiedică să analizăm în ce măsură ori sub ce formă filosofia kantiană e susceptibilă să alimenteze reflecția modernă asupra ecologiei în general, și în special, în privința celor două forme de etică a mediului – realistă și ficțională – și a manifestărilor lor de ultimă oră. În condițiile în care acestea sunt foarte diferite una de alta și în anumite puncte chiar în contradicție, ne aflăm în fața unui paradox cel puțin aparent: cum e posibil ca amândouă să aibă aceeași sursă – filosofia lui Kant? E una din dilemele fundamentale ale lucrării invocate și pe care autorul său încearcă să o deslușească.
2. Încercările de a desprinde și de a prezenta principalele contribuții precursoare ale operei lui Kant la prefigurarea aspectelor cauzei ecologice conduc la rezultate și concluzii semnificative și care merită a fi prezentate și tratate ca atare. Prima dimensiune desprinsă în acest context privește estetica sa. Este cunoscut faptul că, la epoca lui, filosoful german stabilea o distincție radicală între lucruri și persoane și nu recunoștea decât îndatoriri interpersonale. Așadar, totul părea deci a separa, în aparență, etica de mediu, așa cum o percepem noi astăzi, de etica kantiană. Ca atare, spre a tinde către stabilirea de legături și conexiuni adecvate se impune să facem apel la alte perspective. Prima posibilă se referă la cristalizarea unei viziuni bazate pe valoarea naturii, invocându-se frumusețea și sublimitatea sa. Noi, oamenii, ca persoane destinate a dezvolta disponibilitățile noastre naturale, sensul estetic și moral, avem tot interesul de a prezerva natura, întrucât aceasta e nu numai sursa unei plăceri pur estetice de care numai oamenii sunt capabili, ci și revelatoare a destinației noastre morale. Spre a putea contempla natura și a accede la frumusețea și la sublimul său se impune nu numai a le conferi un statut pur instrumental, ci și a le păstra și respecta ca atare. Există astfel o anumită continuitate între etica mediului fondată pe valoarea intrinsecă a naturii și perspectiva kantiană. Amândouă rămân antropocentrice; ele recunosc o valoare acesteia, în special frumuseții și caracterului său sublim, dar plecând de la modul în care respectiva natură e percepută de om. Urmând opera lui Kant, s-ar putea spune că s-a ajuns la dezvoltarea unei etici a mediului care să justifice protecția naturii, pentru că astfel se salvează interese nobile, proprii umane, aferente ordinii estetice și morale.
Cel de-al doilea element al doctrinei kantiene care poate fi exploatat în acest sens, ce s-a transmis prin intermediul lui Hans Vaihinger (1852–1933) la anumiți teoreticieni actuali ai eticii mediului, e „abordarea prin comme si“, care constă în justificarea folosirii unor idei ficționale din motive de ordin practic, în special în dreptul mediului, respectiv extinderea personalității juridice la entități naturale non umane. Raționăm atunci așa precum dacă elementele naturale (fluvii, parcuri naturale, păduri etc.) ar fi subiecte de drept, încredințându-se spre exercitare unei alte persoane juridice (de pildă, o asociație) grija de a le apăra drepturile și interesele acestei entități naturale. Desigur, o atare abordare se separă de etica kantiană în măsura în care filosoful german nu acorda drepturi decât persoanelor umane și nu definea îndatoriri etice exclusiv numai față de persoane (fizice). Este de imaginat, cu siguranță, că asumarea de îndatoriri etice față de formațiuni naturale i s-ar fi părut cu totul deplasat și fără îndoială mult mai inacceptabil chiar decât acordarea de drepturi generațiilor viitoare, care desemnează persoana ce urmează a se naște. Dar inaugurând abordarea prin comme si, Kant a deschis câmpul la ceea ce Vaihinger a denumit, în 1923, ficționalism, care e astăzi parte reprezentată de o anumită ramură a eticii mediului.
Un alt curent major al acestei etici e cel impulsionat de Hans Jonas, care reia teoria kantiană a imperativelor practice pentru a dezvolta ideea unei subordonări a dinamicii tehnologice față de etică. Lucrarea sa capitală, Principiul responsabilității, e dominată de ideile și modurile de raționament ale lui Kant, cu excepția, desigur, a proiectului dictaturii binefăcătoare vizând a impune, fără consultarea poporului, regulile noii ordini ecologice.
Contrar celor două curente invocate și prezentate în posibilele lor conexiuni cu gândirea kantiană, se manifestă și viziunea care recurge la însăși ideea unei „etici a mediului“ pe motivul că etica, așa cum o vedea Kant, privește exclusiv relațiile interpersonale. Lucrarea francezului Luc Ferry, Les sept écologies (L’Observatoire, 2021) exemplifică perfect ideea unei „politici de mediu“, care propune stabilirea și aplicarea de măsuri de anvergură spre a face față provocărilor ecologice ale epocii noastre. Această perspectivă ultimă se vrea una nepunitivă și se opune în acest sens curentelor etice invocate și prezentate anterior.
3. Autorul lucrării care prezintă pretextul și contextul considerentelor de față se confruntă în acest fel cu o tensiune cel puțin aparentă: suntem condamnați să alegem între etică și politică ale mediului, între o abordare inspirată de „comme si“ și utilizarea practică a ficțiunilor și una care, pe fond, menită să recurgă la diviziunea kantiană absolută între persoane și lucruri? Și aceasta în condițiile în care nu e evident posibil, dimpotrivă, să facem să conveargă diferitele linii de privire a ecologiei (cea fondată pe valoarea intrinsecă a naturii, cea întemeiată pe extensia personalității juridice de entități naturale și generațiilor viitoare, cea bazată pe soluții politice și pragmatice ale problemelor) considerându-le atât ca mijloace complementare în serviciul aceluiași scop: a face să întârzie cât mai mult momentul catastrofei previzionate de colapsologi și, pentru cei mai optimiști, a reuși chiar să inverseze tendința? A preconiza o convergență a acțiunilor și mijloacelor de punere în aplicare poate apărea ca o utopie, atâta timp cât diversele curente ale gândirii ecologiste se plasează pe poziții opuse unele cu altele, chiar dacă sunt de acord asupra sfârșitului vizat și a urgenței de a trece la acțiune. Soluțiile există, dar esențial rămâne a le pune în aplicare.
4. În lucrarea sa Reponder le cosmopolitisme (PUF, 2014) Yves Charles Zarka articulează proiectul cosmopolit al lui Kant cu, în special, problematica actuală a ecologiei. El relevă utilitatea readucerii în actualitate a sensului kantian al „cosmopolitismului“, distingând în mod net ceea ce ar putea să se înțeleagă în prezent prin acest termen care evocă adesea mondializarea economică, financiară și culturală. Autorul citat observă faptul că filosoful german a operat o mutație a sensului cosmopolitismului. În concepția sa veche, stoică, acesta constă în a considera cosmosul ca o cetate în sens propriu, și omul ca cetățean al lumii. El presupunea existența unei cetăți universale, cetatea naturală a omului. În cadrul său oamenii sunt cu toții egali în demnitate în pofida diferențelor lor și ocupă un loc eminent și superior celui tuturor altor ființe. Privind această egală demnitate a oamenilor, se poate adăuga că găsim în gramatica stoică o idee foarte importantă: oamenii se definesc înainte de toate prin ceea ce fac. În fraza „Le grand Pierre coupe du bois“ (Marele Petru taie lemne) atributul subiectului Petre, ori ceea ce îl definește în mod esențial, pentru stoic nu e adjectivul „mare“, ci verbul „a tăia“. Oamenii se disting unii de alții prin aspecte neesențiale, precum culoarea pielii, înălțime, ținuta vestimentară etc., dar se apropie asupra esențialului: practică în mod global aceleași activități, pentru a satisface scopuri comune, fiecare în stilul său propriu. Sub unghiul acțiunilor lor și întrucât toți împărtășesc aceleași motivații, oamenii au mai mult în comun decât ni se pare la prima vedere și formează o umanitate cosmopolită. Din păcate, am putea spune, noi am cunoscut o gramatică ce definește ființele prin atribute neesențiale, precum cele ce privesc apartenența fizică, în loc să le definim prin verbele cărora le sunt subiecte, adică prin actele lor. Cu I. Kant se operează o mutație a cosmopolitismului. Acest termen nu mai desemnează ca la stoici o cetate reală, bazată pe o anumită concepție a umanității. Cosmopolitismul e la el un „ideal regulator“ proiectat în viitor. Ideea de progres cultural și moral al genului uman dobândește sens în raport cu ideea unui „scop ultim“, unui sens al istoriei care valorează la el o simplă idee regulatoare, adică una care pare să ghideze, să orienteze eforturile umanității spre o viață mai bună. Acest scop ultim corespunde înfloririi dispozițiilor proprii umane în cadrul statelor republicane, întreținând relații reciproce pașnice. Spre a gândi această stare viitoare a umanității Kant preconizează, pe de o parte, o constituție republicană care să permită coexistența perfectă a libertăților în sânul statelor și, pe de altă parte, un drept cosmopolit care să asigure pacea și înțelegerea între aceste țări. Desigur, el a mai preconizat posibilitatea unei republici universale, a unui super stat administrând ansamblul umanității. Însă, ulterior, a revenit în multe privințe asupra aspectelor respective conștient de dificultățile insurmontabile ridicate de un atare model. Potrivit lui Y. Ch. Zarka, am putea să ne inspirăm, într-o anumită măsură, din proiectul cosmopolit kantian pentru a aborda anumite probleme contemporane, în special de ordin ecologic. Acestea din urmă privesc astăzi întreaga lume, nu cunosc frontiere și sunt în centrul unei problematici cosmopolite: cum pot statele să-și coordoneze acțiunile lor spre a lupta împreună, eficient contra amenințărilor pe care modul nostru de viață modernă le face să apese asupra planetei și a bunăstării generațiilor viitoare? Responsabilitatea cosmopolită implică a regândi raportul nostru cu Terra, care e un bun colectiv, într-o perspectivă de „inapropriabilitate“. Nu ne putem autoriza să apropriem natura și a o exploata spre a satisface unul sau alt interes economic în detrimentul populațiilor ori cel al generațiilor viitoare. Aceasta ar putea fi o politică internațională, cosmopolită deschisă reglementării proprietății (individuale și colective) și a logicii profitului. O atare viziune conciliază anumite aspecte ale eticii mediului care se atașează protejării populațiilor victime ale supraexploatării naturii, a resurselor și în aceeași măsură a generațiilor viitoare.
Zarka preconizează, pornind de la atari considerente, un drept cosmopolit de rezistență, exercitat în câmpul politic care ar decurge din ideea unei inapropriabilități a Terrei-sol. El ar însuma dreptul de a se opune unui refuz la aproprierea arbitrară, sălbatică ori nocivă a zonelor naturale. Populațiile și chiar simpli particulari trebuie să aibă puterea a-l invoca, pentru a împiedica din punct de vedere juridic apropierile naturii recunoscute ca periculoase pentru perenitatea lumii vii. Acest drept se articulează, așadar, cu principiul precauției, care obligă administrația să angajeze proceduri de previziune și de evaluare în scopul de a preveni riscurile majore pentru mediu, putând atrage responsabilitatea lor. Acesta ar putea fi răspunsul societăților democratice la noile riscuri legate de excesele puterii tehnice în sânul unei Terre mamă, ale cărei resurse naturale și echilibru sunt din ce în ce mai slăbite.
Reținem deci ideea kantiană a unei concertări a statelor lumii pentru stabilirea unei ordini juridice cosmopolite centrată nu numai pe pace, ci și pe o cauză comună cel puțin la fel de importantă: prezervarea echilibrului și a resurselor unei naturi hrănitoare, gaj al sănătății și bunăstării ansamblului oamenilor actuali și viitori. Dar autorul Refondării cosmopolitismului este conștient, în același timp, că unul din obstacolele în fața afirmării acestuia vine tot din sensurile operei kantiene. Umanismul cosmopolit trebuie să surmonteze în consecință umanismul moștenit de la Kant, încă dominant în mare măsură. Această limită constă în separarea ontologică radicală între om, singurul destinatar al unei demnități ca „persoană“ și alte vietăți, rămase la rangul de simple lucruri. Atâta timp cât demnitatea ființelor umane nu e reevaluată, e un mare risc de a continua să tratăm natura și vietățile respective cu o anumită neîncredere.
5. Ca un fel de concluzie, ne punem întrebarea: puteam vorbi aici cel puțin de o anumită „sensibilitate ecologică“ la Kant, pornind de la exemplele de frumusețe la care acestea se referă cu trimitere la natură? În orice caz, experiența frumosului, în special a finalității fără sfârșit a nenumăratelor forme de viață, trezește în noi o vitalitate specială. Simțim că trăim în contact cu viul. „Frumosul antrenează odată cu el un sentiment de împlinire a vieții“. Acest lucru îl exprimă Kant și prin ideea „liberului joc al facultăților“, care este urmărit fără încetare. Deodată, judecata se animă; face ceea ce nu făcea până atunci: reflectează! Însă această experiență estetică depășește cadrul viului, aplicându-se și operelor de artă. Pe de altă parte, înțelegerea logică a teleologiei se deschide către o perspectivă „ecologică“ extinsă pentru toate lucrurile, dincolo de ființele naturale. Aceasta se deschide către trecutul ancestral, imemorial, al Terrei. „Se permite aici arheologiei naturale să identifice urmele încă prezente ale celor mai străvechi transformări ale naturii“, să găsească „creaturi încă neformate pe deplin, care la rândul lor dau naștere altora, formate într-un mod care corespunde mai degrabă locului în care s-au înmulțit și raporturilor dintre ele … În acest scop, arheologul trebuie să acorde acestei mame universale o formă de organizare care să se potrivească tuturor acestor creaturi, în lipsa căreia forma finală a celor rezultate din regnul animal și cel vegetal să nu poată să fie concepută“.
Întrebări, dileme, mirări mai mult sau mai puțin filosofice în raport cu ceea ce astăzi constituie filosofia naturală a vieții: ecologia!
Mircea Duțu – profesor universitar
Articol publicat în nr. 55-56-57 al revistei Tribuna Învățământului
