Aflat la a treisprezecea carte de poezie, profesorul pensionar Mihai Pompiliu Constantinescu pregăteşte, conform unei discrete mărturisiri, cel de al patrusprezecelea volum. Am întâmpinat o parte din aceste volume scriind recenzii, cele mai multe publicate în Tribuna. Am remarcat de-a lungul timpului caracteristici care individualizau lirica lui M.P. Constantinescu, o lirică în bună măsură patetică sau, mai degrabă, mascat-patetică. Ea mizează adesea pe mărturisirea directă, dar mai ales pe jocul continuu al metaforizării deschise care prespune prezenţa celor doi termeni ai comparaţiei primare ce se află la baza oricărei metafore. De fapt, acest gen de tehnică literară susţine, dar şi ascunde, în egală măsură, poate, atitudinea patetică de care vorbeam.

Oarecum firesc, simbolul cel mai utilizat de-a lungul traseului liric, observ la lectura ultimului volum, este inima, explicitată într-un crochiu final, cu rol de artă poetică, din actualul volum: „Când a fost găsit, (poetul – n.n.) au încercat să-i afle mecanismul prin care a trecut dincolo de timp, dar nu au găsit decât o inimă, o banală inimă“. (Inima poetului)

Ceea ce este curios însă e faptul că, parcurgând textele lui M.P. Constantinescu, constaţi că, în fapt, emoţia (patetică sau nu!) este destul de des tradusă cu ajutorului imaginilor livreşti pe care poetul le valorifică în discursul poetic. Poetul e atras de rezonanţa culturală, dar şi sensibilă a miturilor precum în Ferestre – fântâni din vol. cu acelaşi nume – un fel de falsă artă poetică – sau în Copacul din vol. Visuri departe: „Îl tentează acoperişul casei,/unde meşterii îşi făceau/aripi de sindrilă/şi ştiau/că fântâna pe care/o vor săpa/leagă/şi mai clar/cerul de pământ“. Alteori introduce nume cu valenţe cultural-mitologice, (multe dintre ele consacrate de dramaturgia shakespeariană – Puck, Ariel etc.), sau chiar structuri derivate adjectival dintr-o onomastică mitologică – adâncimi danteşti, cercuri danteşti, suflet faustic etc). Poetul se regăseşte de fiecare dată în ele, distilându-şi astfel emoţia, reducându-i firesc intensitatea, rafinând-o în cele din urmă. Riscul asociat unei asemenea poezii este totuşi întârzierea constituirii unui univers poetic intens personalizat, ca şi senzaţia de manierism, dar un  manierism creator, aş zice. De altfel, autorul a părut, cu fiecare volum, să renască cumva din propria cenuşă, deşi cel puţin de două ori, cu prilejul unor antologii, el a părut să-şi considere opera încheiată.

Ceea ce aduce nou recenta carte este, dincolo de reluarea unor texte din volume anterioare, mai recente (de după 2016!), este introducerea ciclul de versuri inedit „Cartea cu vise“ despre care M.P.C. spune: „Nu se aşază pe noptieră/şi nici pe raftul biliotecii;/ea este în noi//ea suntem noi“. Textul cu valenţe aforistice aminteşte de o altă ipostază compoziţională a poeziei lui Mihai Pompiliu C. Este vorba de poezia-definiţie, de poezia-axiomă, poezia-lapidară în principiu, în care reflexivitatea şi paradoxul  poetic sunt miza. Sintactic vorbind, „poemele“ de acest fel se constituie adesea dintr-un singur, cel mult două enunţuri.

Tot ca noutate, autorul introduce în această secţiune şi câteva motive noi, dintre care aş menţiona pe cel al zidului: „De mult jucam/un, doi, trei la perete/apropiindu-mă tiptil./Peretele/mă privea ciclopic/avertizându-mă că este un zid./Foarte târziu şi iluzoriu/m-am apropiat/şi l-am trecut simţind/că este o metaforă/în care timpul/îşi ascundea faţa“ (Zidul). Exceptând versul explicativ şi uşor inutil „că este o metaforă“, textul este sugestiv tocmai prin relevanţa metaforei de adâncime, neaşteptate, implicite: zidul era… un timp care-şi ascundea faţa.

Tot în acest ultim ciclu poetic regăsim şi un text cumva surprinzător, în care subtila ironie este anulată de detaliul istoric şi natural: „Parisul nu a văzut/Dealurile Câmpinei/Cu spinările lor voievodale/în care aerul/are dulceaţa pajiştilor./Parisul nu a văzut/cum înălţimea arborilor se înalţă prin noi/spre cerul visat“ (Ce n-a văzut Parisul).

Una peste alta, M.P. Constantinescu nu pare a-şi fi încheiat aventura lirică trăită cu discreţie, intensitate şi statornicie. 

*Mihai Pompiliu Constantinescu, Cartea cu vise, Editura Sigma Educaţional, 2019

Adrian COSTACHE