Un fenomen ciudat ce vizează domeniul creației e asociat ultimelor decenii. Persoane aflate în situații-limită își descoperă, uneori, o autentică vocație în domeniul poeziei, deși ei nu devin profesioniști ai scrisului; eventual își lansează o carte, cel mult două, ca pe un fel de „manifeste” ale vieții lor, de cele mai multe ori într-o discreție evidentă, după care tac din nou. Poezia devine în acest caz formă de terapie și, aproape sigur, și de supraviețuire sufletească, de trecere peste momente foarte grele ale existenței.
Citesc, la întâmplare, din volumul Sandei Florentina Popa, câștigătoare și a unui premiu de poezie lansat pe Facebook (actorii Caramitru și Mălăele fiind inițiatorii!): „Sinceritatea noastră, răbdarea apasă,/ până când albul liber se așterne peste morți./ E liniște totală, povestea e poveste,/ e visul care doarme uitat încet de sorți…/ Mai stau și-mi leagăn nervii ascunși pe corzi întinse/ strigoii zbiară pudic un tragic adevăr/ misterul mai plutește, se-apropie vecia/ trezește-te odată, încearcă să mai speri!” (Revers).
Confesiunea terapeutică continuă sub semnul unui scenariu scris de un poet care nu-i nimic altceva în lumea de azi decât „un rege exilat de la buget”: „Culeg acuma scoici/Val după val aștept/ sirena să mai cânte/ un infernal sonet/” (Ca melcii). Realul pare demult abolit, iar poeta, în cazul de față, se vede părăsită de o umanitate impersonală și cinică: „…suntem lăsați aici/ privind la stropi de ziduri în cadență”, în care doar imaginația miracolului banal mai poate salva un eu dezorientat: „Aleargă lent prin parcuri elefanții/ legende indiene ne-ajung din urmă-n zbor” (Fragment). Într-o asemenea lume desacralizată e posibil orice. „Ei n-au avut de-ales/ în locul lor (…) / dușmanii/ l-au mituit pe Dumnezeu” (Fragment).
Frumusețea metaforei e adesea deconcertantă la Sanda Florentina Popa și poate și de aceea unul dintre poeții ei favoriți e la fel de metaforicul Mircea Dinescu. Astfel, în cartea autoarei „au apus munții”, „un vers mascat e lumea oarbă”, „licuricii zboară în balanță”, „copacii strânși se strâng mai mult”… și am citat din nou absolut la întâmplare.
De profesie inginer, cu un doctorat în proiec­tare, încercând la un moment dat să se apropie și de lumea catedrei, Sanda Florentina Popa nu-și mai găsește de un timp locul profesional în „minunata” lumea de azi. Iar din poezie, cum se știe, nimeni nu poate trăi mai nicăieri, dar mai ales la noi, în ciuda faptului că semnele unui poet autentic sunt în cazul ei numeroase. Semne care apar chiar și atunci când textul se îndepărtează de presiunea de a-și măr­turisi durerea și de a-și asuma poezia ca medica­ment și terapie a vieții totodată; iar semnele schițează temele unui imaginar poet ori­ginal, un imaginar al unei lumi în care magii și-au pierdut parcă siguranța divină, clovnii nu mai pot fi decât triști, în vreme ce stolurile de păsări devin „Un nor de aripi peste tot ținutul”.
Între sensul tera­peutic dintot­ deauna și ascuns al poeziei în genere și tentația unei estetici și a unui program, autoarea este deocamdată marcată de destinul mult prea concret și mult prea imperios al unei viețuiri în orizontul prezentului.
Adrian COSTACHE