Observatorul atent şi interesat al vieţii publice şi ştiinţifico-academice actuale este din ce în ce mai contrariat de decalajul manifestat între importanţa activităţii juridice şi prestanţa socială a reprezentanţilor săi şi, respectiv, recunoaşterea intelectual-profesională şi consacrarea academică a juriştilor. Într-adevăr, slujitorii celei de-a treia puteri tradiţionale în stat şi practicienii activităţilor conexe de interpretare şi aplicare a legii şi lumea universitară aferentă au cunoscut în ultimele decenii o creştere numerică explozivă şi o sporire calitativă impresionantă. Marile reforme legislative post-1989, care au condus la crearea noului drept românesc, integrat european şi conexat mondializării, au presupus nu numai un efort extraordinar de reglementare, ci şi unul major de reflecţie şi cercetare ştiinţifică. În acelaşi timp, dezvoltarea învăţământului superior juridic, modernizarea şi amplificarea numărului profesiilor juridice au condus la crearea noului corp de jurişti şi sporirea rolului său social. Aceasta a însemnat şi importante mutaţii calitative în pregătirea teoretică, activitatea practică şi perspectiva academică a juristului.
­Şi totuşi, asistăm în continuare la perpe­tuarea unei situaţii anacronice, de subreprezentare a „omului de drept” în societate, precum şi subevaluare şi recunoaştere academică insuficientă a ştiinţelor juridice şi a promotorilor lor.
Într-adevăr, din păcate, juristul „ca jurist” nu este decât arareori şi atunci circumstanţiat o personalitate a spaţiului public.
Cel mai adesea vorbesc despre drept în acest cadru personaje care nu poartă această etichetă profesională şi, ca atare, privesc fenomenul juridic din afara lui.
Este suficient să invocăm, în acest sens, exemplele lui J. Bouveresse şi Jurgen Habermas în Europa, ori cele ale lui J. Derrida şi Hannah Arendt în SUA.
Într-o atare situaţie, se ridică în mod natural întrebarea: De ce acest non-statut? Urmată automat de o alta, complinitoare: Ce spaţiu special ar putea ocupa astăzi juristul şi cunoaşterea juridică în societate şi cu ce titlu? Altfel spus, cum ar putea acesta să depăşească statutul de „tehnician pur” şi să treacă din spaţiul strict specializat în care se complace într-unul intelectual, cu păstrarea, desigur, a anumitor particularităţi.
Într-adevăr, este o realitate evidentă că juristul ca atare nu face în prezent o figură de intelectual şi aproape niciodată nu e recenzat ca atare. Uneori, juriştii pot fi totuşi recunoscuţi şi celebraţi, dar din ipostaza desfăşurării unor alte activităţi, literare sau artistice, de exemplu.
Din păcate, corpul juriştilor, deosebit de numeros şi repre­zentativ social, rămâne în mod global exterior „clasei intelectualilor”. „Republica literelor” nu le conferă acestora locul pe care îl merită, îi ignoră ori nu-i iubeşte.
Clivajul prezenţei sale în arena publică şi în cadrul profesional face ca juristul să nu afişeze o figură intelectuală în spaţiul public şi cu atât mai puţin în context ştiinţific şi universitar. Situaţia se explică cu precădere prin două motive: pe de o parte, prin aceea că juristul este văzut ca un simplu tehnician, iar pe de alta, ca o consecinţă, asupra dreptului pluteşte bănuiala de „ilegitimitate” ca domeniu specific al cunoaşterii.
Într-adevăr, mai mult ca oricând, juristul este perceput înainte de toate ca un tehnician şi adesea ca un „agent” al puterii publice. Societatea n-a rupt niciodată cu imaginea legiştilor medievali, care au făcut să evolueze puterea politică, şi percepţia de „lucrător al dreptului” nu a dispărut de-a lungul timpului. La rândul său, ştiinţa dreptului este redusă la o simplă tehnică, cea a prezentării raţionale a diverselor constrângeri legale reieşite din raportul de forţe politice şi care guvernează relaţiile dintre particulari. Nici veritabilă operă culturală, nici simplă unealtă instrumentală, ea se integrează dificil diviziunilor academice existente. În cetate, juristul apare mai degrabă ca unul dintre lucrători decât ca unul dintre gânditorii săi. În plus, în mod surprinzător, această percepţie se prelungeşte şi în spaţiul universitar-academic şi ştiinţific, unde nu se face distincţia între universitarul şi practicianul dreptului, mai ales în condiţiile în care cele două calităţi se confundă, de cele mai multe ori, la aceeaşi persoană.
Desigur, în această privinţă, nu lipsesc şi excepţii, unele chiar de referinţă. Este cazul aprecierilor gânditorului francez Raymond Aron (1905-1983) conform cărora „ni se pare că profesorul de drept merită calificativul de intelectual mai mult decât avocatul, iar profesorul de economie politică mai degrabă decât jurnalistul care comentează conjuncturile economice”. Şi aceasta pentru că profesorul nu are alt obiectiv decât menţinerea, transmiterea ori lărgirea cunoştinţelor.
Totuşi, locul şi statutul juristului în spaţiul universitar rămâne ambiguu; el este un tehnician, dar nu e privit ca un „cercetător”, contrar situaţiei „veritabililor” oameni de ştiinţă precum chimiştii ori fizicienii; el nu face o ştiinţă „dură” şi, în plus, nu este un intelectual, precum istoricul ori filosoful.
Rezultă, astfel, o dificilă asociere a juriştilor la domeniul ştiinţelor sociale.
Una dintre explicaţiile că juristul este considerat arareori intelectual universitar rezidă în faptul că el este văzut din perspectiva profesiilor pentru care se pregătesc studenţii, respectiv cele de avocat, magistrat sau notar.
Iar în cadrul instanţelor universitar-academice, el este perceput ca formalist, inflexibil, preocupat de respectarea procedurilor şi mai puţin de fondul problemelor şi substanţa lor.
O asemenea situaţie nefericită, de subesti­mare şi subrepre­zentare socială, este generată, înainte de toate, de incapacitatea comunităţii juriştilor de a reprezenta domeniul în spaţiul public şi cel al ştiinţelor sociale. Trebuie să ne întrebăm deci care sunt originea sa, dimensiunile de manifestare şi mai ales căile de eradicare a unei asemenea situaţii. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât o atare incapacitate deopotrivă i-a fost impusă ori şi-a impus-o.
Din această perspectivă, excluderea juriştilor din lumea ştiinţelor sociale – care s-a făcut cel mai adesea având în vedere competenţele lor de cunoscători în detaliu a regulilor de drept pozitiv – pare a le fi fost impusă. Este suficient să invocăm, în acest context, aforismul potrivit căruia „dreptul ajunge peste tot, cu condiţia de a ieşi din drept”, care ar conduce la concluzia că obiectul „drept” al ştiinţelor sociale nu este cel al juriştilor, ci dimpotrivă, cel mai adesea se disociază radical de examenul dreptului realizat de către aceştia din urmă; astfel, dreptul este redus la interpretarea şi explicitarea textelor în vederea aplicării concrete, iar analiza dreptului de către specialiştii în ştiinţele sociale este percepută ca o activitate obiectivă, dezinteresată şi incontestabilă. S-a mers până la a face un imperativ epistemologic din separarea între punctul de vedere al juriştilor şi cel al sociologilor în acest sens. Într-o atare optică, continuatoare acelei exprimate de Max Weber, este legitim de a supune ordinea juridică unor problematici diferite, întrucât ştiinţa dreptului nu rezidă nici în cunoaşterea formală a juriştilor, nici în cea empirică a sociologilor. Juristul este adesea văzut ca un „om al legii”, „un agent al puterii”; tradiţia juristului „închis” în coduri, moştenitor deopotrivă al legiştilor medievali, al redactării cutumelor şi, mai târziu, al mişcării de codificare a dreptului din secolul al XIX-lea, nu este străină de percepţia acestuia în spaţiul public şi absenţa sa din marile dezbateri intelectuale ale societăţii. Perspectiva juridică pretinde ca obiectul său să fie debarasat de orice chestiune socială, de a descrie ceea ce depinde numai de ea şi de a deduce soluţii care să nu poată fi altele. Se acceptă global corpul de reguli, dreptul, eventualele divergenţe de interpretare neputând fi decât parţiale şi provizorii. Această constatare ar impune pentru jurist un alt statut. În orice caz, unul în care să fie considerat un cunoscător al dreptului, şi nu un simplu emisar al lui.
Totodată, excluderea din lumea ştiinţelor sociale poate fi apreciată şi ca fructul unei posturi adoptate de numeroşi jurişti. Este de domeniul evidenţei că nu există o omogenitate în lumea dreptului; imaginea juristului rămâne contrastantă şi marcată de o mare ambiguitate. El nu apare atât ca un „făcător de sisteme”, ca un filosof fondator şi, adeseori, un tehnician al dreptului, greutatea acordată fiecăreia dintre ipostaze variind de la o epocă la alta, de la o zonă sau sistem juridic la altul. Tropismul intelectual al juriştilor nu este evident; pe de o parte, juristul poate fi considerat ori este considerat în comunitatea sa ca un intelectual, înclinat să gândească atât disciplina sa, cât şi societatea în care ea se inserează; pe de altă parte, această calitate ori cea de gânditor este adesea persiflată de alţi confraţi, practicieni ori universitari, care estimează că aceştia nu ar fi „adevăraţi jurişti”.
Nemaivorbind de faptul că veritabili jurişti ar fi numai „privatişti”, ori că, în plan universitar, unii văd discipline precum filosofia, teoria ori sociologia dreptului ca inutile, rămase în planul de studiu în virtutea inerţiei.
În sânul comunităţii de jurişti şi cu atât mai mult al celei a ştiinţelor sociale în general, calitatea de intelectual a juristului seamănă, în marea majoritate a cazurilor, ca un oximoron.
O anumită închistare pozitivistă a juristului este evidentă, specialitatea şi particularitatea obiectului şi instrumentelor sale de reflexie conducând, fără îndoială, la concluzia că acesta nu poate fi un intelectual precum alţii, în orice caz nu precum cei care se erijează în judecători nu în temeiul unei cunoaşteri, ci în funcţie de o misiune.
Reevaluarea statutului intelectual al juristului în societatea post-modernă, în general, şi în cea românească, în special, se impune prin forţa transformărilor pe care le suferă astăzi dreptul şi analiza sa teoretică. Dincolo de „tehnica normativă”, inerentă actului concret de interpretare şi aplicare a legii, utilizată de profesioniştii dreptului, juristul, cu precădere cel teoretician, exercită o privire critică şi sistematică asupra normelor juridice şi a fenomenului aferent. Mişcarea de idei şi critica dreptului rămân elocvente în acest sens; aşadar, el nu numai că „produce” dreptul, pe calea analizei doctrinare şi a jurisprudenţei, acţionând „din interior”, dar, fapt tot mai semnificativ, din exterior, analizează relaţia dintre drept şi spaţiul social de existenţă şi manifestare. Rolul prim revine, în acest demers de „intelectualizare” şi plasare pe piedestalul cunoaşterii şi recunoaşterii sociale demult cuvenit, cercetătorului ştiinţific în domeniul dreptului, navigând în zonele de interes ştiinţific fundamental.
Spre depăşirea impasului evident şi afirmarea rolului academico-social meritat niciun efort nu e de prisos. Astfel s-ar îndrepta o mare nedreptate istorică şi s-ar răspunde unui imperativ al prezentului şi mai ales al viitorului.
Prof. univ. dr. Mircea DU}U