Redeschiderea totală a școlilor, pe fondul scăderii ratei de incidență sub 1 la mia de locuitori, nici nu a mulțumit și nici nu a liniștit pe toată lumea. Cum privesc părinții această revenire a elevilor în clase ne spune Iulian Cristache, președintele Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți.   

Sunt de acord părinții cu întoarcerea copiilor în bănci?

Federația Națională a Asociațiilor de Părinți susține reîntoarcerea copiilor la școală, dacă rata incidenței este sub 1 la mie și chiar și în situația în care unele localități, comune, ori sate sunt aproape de 1 la mie (1,01, 1,02, 1,03). În acest ultim caz, pot înțelege această grabă, deoarece avem în acest moment, în sistemul educațional, două Românii: o Românie rurală și o Românie urbană.

Chiar dacă sunt părinți din mediul urban nemulțumiți că elevii  se întorc la școală pentru o perioadă atât de scurtă de timp, în care nu se mai poate acumula nimic, nu acesta este scopul revenirii la școală. Scopul este de a-i scoate pe copii din această stare de amorțeală după un an de școală online, scopul este ca acești copii să socializeze, să se întoarcă alături de profesori, astfel încât să prindă încredere în propriile cunoștințe și în dezvoltaea personală la nivel socio-emoțional. Asta trebuie să înțeleagă părinții din mediul urban, care au avut posibilitatea să plătească meditații, ai căror copii au avut posibilitatea să aibă profesori buni și foarte buni, astfel încât să adapteze lecțiile din tradițional în online, posibilități pe care copiii din rural nu le-au avut și, din acest motiv, au pierdut mult.

Ministrul Educației nu putea da o lege separată pentru mediul rural și o alta pentru mediul urban. De aceea, trebuie să dăm dovadă de solidaritate și să venim în sprijinul acestor copii, care nu sunt puțini. Să nu uităm că jumătate din elevii din mediul rural, la începutul anului trecut, când s-a intrat în starea de urgență, nu au avut echipamente. Sunt, de asemenea, foarte mulți profesori în mediul rural (ba chiar și în mediul urban) care nu știu încă să lucreze cu calculatorul și să adapteze lecțiile la acest sistem de predare. Din acest punct de vedere, pierderile sunt imense. Ele, însă, nu se vor vedea acum.

Deși avem un ordin comun și sunt membru într-un consiliu de administrație, în momentul în care am aflat că ne întoarcem la școală, deja începusem să mă gândesc la sălile de clasă cu 30-35 de copii, să mă gândesc la ce  facem cu acele culoare care, chiar dacă sunt delimitate, nu vor fi respectate de către copii.

În concluzie, este foarte bine că se pilotează, sub o anumită formă, în acest moment, revenirea la învățământul față în față, astfel încât, la toamnă, să nu mai avem schimbări de pe o zi pe alta și să facem școală față în față, tot timpul anului.

În ultimul an, un număr apreciabil de elevi – mai ales în mediul rural – a părăsit sistemul.

Fără discuție că, în acest moment, putem vorbi despre un abandon școlar sporit. Vom vedea ce va însemna sistemul informatic, începând cu toamna acestui an, vom vedea câți copii vor mai fi. Noi, oricum, ne aflam în topul european al abandonului școlar.

Din păcate instituțiile statului nu-și fac datoria, din acest punct de vedere, pentru că atunci când observi că un copil lipsește un număr considerabil de ore, în calitate de diriginte sau de profesor ai obligația să anunți conducerea școlii. Toate instituțiile – în plan vertical și orizontal – trebuie să interacționeze. Profesorul trebuie să anunțe dirigintele, dirigintele trebuie să ia legătura cu familia copilului. Dacă nu găsește înțelegere la familie, trebuie anunțată Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Cu alte cuvinte, trebuie demarată o anchetă socială, acolo unde copiii lipsesc de la școală și trebuie să se vină în sprijinul lor; abandonul este efectul, dar trebuie decoperită cauza.

Există, la nivelul Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți, o situație la zi a copiilor care au abandonat școala în perioada 2020-2021?

Nu există o asemenea situație, dar noi știm – există calcule în acest sens – că, de-a lungul celor două cicluri de învățământ (primar și gimnazial), aproape un sfert dintre copii renunță la școală.

Există 7.800 de elevi ai căror părinți au înaintat cereri pentru ca aceștia să continue cursurile online.  

Peste 90% dintre părinți gândesc sistemul de educație prin prisma propriului interes. Nu vorbesc de părinții care prezintă adeverințe medicale – acolo este absolut normal să ai temeri – ci de acele familii care nu au boli asociate în rândul copiilor sau în rândul propriei familii, deși și acestea trebuie înțelese. În aceste situații trebuie avută o discuție cu consilierul psihologic, pentru a vedea în ce constă această temere. În cele din urmă, directorii ar trebui să manifeste înțelegere față de acești copii, și să nu-și facă o ambiție, în sine, din a-i aduce la școală, obligatoriu, speriați, timorați…

Uneori părinții exagerează și consideră că ei știu tot ceea ce trebuie pentru copiii lor, ceea ce este fals.

Greșește ministrul Educației când numește această atitudine „vulnerabilitate”?

Nu, ministrul Educației nu greșește. Este o vulnerabilitate, într-adevăr, care ține și de educație și de un anumit grad de egoism, dacă pot spune așa. Noi trebuie să gândim sistemul în ansamblu, nu doar din perspectivă personală. Aici nu există un război între copii, profesori și părinți (sau cel puțin, nu așa ar trebui gândit). Aici trebuie să ne gândim la întreg sistemul. 

Cum privește Federația Națională a Asociațiilor de Părinți imunizarea  elevilor între 16 și 18 ani?

Personal, susțin orice campanie care informează și nu obligă. Vaccinarea este un act mult prea personal, la nivelul familiei, iar familia e singura care trebuie să decidă. Nu vreau ca aceste campanii de vaccinare să creeze note discordante între părinții unei clase, de genul „jumătate din noi ne vacinăm, jumătate nu, iar din cauza celor care refuză vaccinarea nu o să mai înceapă școala”. Nu așa trebuie abordată discuția. Repet, o bună informare, nu obligativitatea imunizării, este soluția.