Rândurile de față sunt prilejuite de cea de-a doua reîntâlnire cu școala, aceea din (sau de) toamnă, după ce s-au întâmplat, precum întotdeauna și în chipul cel mai firesc recurent, trecerea și – mai ales pentru copii și pentru părinții lor – petrecerea vacanței de vară. În cazul lui 2021, este cea de-a doua reîncepere anuală a școlii de la izbucnirea epidemiei care a cuprins tot globul și care, din această rar apărută și nu tocmai bine cunoscută cauză în istoria generică a umanității, este denumită pandemie: cuvânt vechi grecesc, numind o maladie universală ca proporții, echivalentul relativ al termenului românesc, vechi și el, de molimă.

Ne întoarcem, din nou, la școală. Re­venim (mai exact, re-venim) la ea. Ne în­­tâlnim iarăși cu ea. Până acum un an și jumătate, ne întorceam, reveneam, ne întâlneam din nou cu ea la ea. Adică, în clădirea ei, a școlii: de la modestele așezăminte școlare rurale, primare și gimnaziale, până la edificiile, din beton și sticlă, ale celor mai recent ridicate universități, beneficiind de campusurile aferente și de toate dotările lor. Cu fiecare vacanță, ne despărțim vremelnic de școală, o părăsim fizic. Dar știm, indiferent dacă o spunem sau nu, că după câteva săptămâni sau luni ne întoarcem din nou la școală: de fapt, pentru a fi cât mai preciși în exprimarea gestului nostru fizic, ne întoarcem, materialmente vorbind, în școală.

Reîntoarcerea din toamnă este, însă, una deosebită. Pentru că este unică. Pe vremea trimestrelor, când activitatea din anul școlar era împărțită în funcție de cele două pauze de scurtă durată – celebrele vacanțe de iarnă și de primăvară, în vechea lor denumire –, despărțirea de școală se măsura cu trecerea zilelor, nu a lunilor. Iar revenirea la școală însemna o reluare a ei, o continuare în cadrul aceleiași unități de lucru fundamentale, care este anul, nu întâmplător numit școlar (respectiv universitar). Vacanța măsurată în luni tocmai de aceea se bucura de epitetul de mare, și nu doar la noi (franceza, de pildă, folosește pluralul substantivului, ca în latină, după modelul ei: les grandes vacances, lat. vacantia), pentru că presupunea și însemna o despărțire de durată considerabilă. Dar nu numai din acest motiv. Vacanța mare, oricum o vei fi petrecut, după încheierea ei te aduce, școlar ori student, într-o nouă unitate de activitate, într-un nou an: școlar, universitar (sau postuniversitar…). Ai avansat, deci, pe drumul studiilor, ai urcat o treaptă nouă în educația ta instituționalizată, fie că începi un nou ciclu, fie că îl continui, fie că te pregătești să îl duci la capăt.

Ce are deosebit această a doua reîntoarcere la școală în 2021? Ce o diferenția­ză, așadar, de reîntoarcerea din anul trecut, 2020? Dar de reînceperea școlii din anii de dinaintea lui 2020 (iată, anul de­clanșării crizei mondiale a pandemiei a devenit reperul cel mai important al istoriei trăite contemporan)? Îl rugăm pe ci­­titor să ne îngăduie desfășurarea unor simple gânduri – nu neapărat răspunsuri – pe marginea acestor întrebări, fără să intenționăm intrarea în vreo analiză a realităților și a contextelor educaționale (nu ne-am permite să ne substituim specialiștilor din domeniu…). Nu ne propunem, prin urmare, altceva decât să detaliem unele impresii de odinioară, care vin de foarte departe, din complet diferita noastră copilărie școlară (păstrată, însă, vie în toate colțurile memoriei afective). Dar vin, totodată, și de aproape, din ceea ce numim, cu o banală sintagmă, trecutul nostru profesional imediat, împletindu-se, involuntar, cu straturile vechilor amintiri, și suprapunându-se.

***

Ceea ce nu poți uita niciodată, dincolo sau dincoace de valurile istoriei, fie că ai fost și tu, cândva, demult de tot, subiectul unei emoționante ceremonii, fie că ai fost martorul ei, ca părinte ori profesor, dar la fel de intens emoționat, este bolta de flori cu care te întâmpinau sau pe sub care treceau bobocii clasei I, la prima ta sau a lor intrare în școală, din curte, după încheierea festivității, apoi în sala de clasă. Nici un calculator, nici un laptop, nici un telefon smart, nici oricare alt ­device – cum ne place să spunem azi –, oricât de performant, nu poate, în vreun fel, în­­locui și nici măcar nu poate reda bucuria adevărată, trăită în ochii copilului: de odinioară (care erai tu), de acum câțiva sau mai mulți ani, când el ținea strâns buchetul pentru doamna învățătoare și tu, ca părinte, îi spuneai să aibă grijă să nu-l țină prea strâns, ca nu cumva să sugrume micile ori marile flori, tăiate special pentru ziua întâi de școală, ziua reîntoarcerii la ea.

Prima zi de școală de anul trecut a dat totul peste cap. Au fost școli în care s-a încercat păstrarea unei vechi și scumpe tuturor tradiții, adaptate marii crize din care speram cu toții să ieșim odată, deși rata infectării crescuse, după încheierea sezonului de vacanță și concedii, din nou alarmant. Atunci, pentru prima oară, intrarea în școală s-a făcut, pentru aparținători, până la gardul și până la poarta școlii. Atunci s-a pus, cu draconică și statornică încăpățânare, cel mai strict în aplicare intrarea pe culoare fixate dinainte și marcate cu abțibilduri lipite pe caldarâm și pe pereții edificiului. Atunci, pentru prima oară în școala de la noi, și-au făcut apariția peste tot, în toate sălile de clasă, panouri despărțitoare între locurile din bănci, marcaje separatoare pentru distanțarea fizică și dozatoare de dezinfectant la orice intrare. Dar, mai ales atunci, copiii n-au mai știut când, cum și cât să poarte inhibanta și depersonalizan­ta mască, pentru că diriguitorii educației înșiși n-au mai știut, nici ei, ce reguli să aplice: în clasă – în bănci și la tablă –, în timpul recreației, la ora de educație fizică și sport, în curtea largă a școlii. Drept care, prima zi de școală din anul 2020 a fost nu o reîntoarcere în clasa dacă nu dragă, cel puțin familiară, printre colegii dacă nu dragi, măcar tovarăși de suferințe intelectuale și companioni de joacă și distracție prin pauze, ci o stranie intrare într-o lume nouă, cu reguli bizare, unele contradictorii, altele mai greu de înțeles și de acceptat, oricum, o lume pe cât de bine cunoscută, pe atât de ciudată și chiar străină, la urma urmei…

de Liviu FRANGA – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021