Introducere

Necesitatea refacerii economice după cel de-Al Doilea Război Mondial a impulsionat dezvoltarea tehnicii, tehnologiei și a impus planuri accelerate de dezvoltare economică, ce au avut ca efect nu numai o industrializare excesivă, dăunătoare deopotrivă mediului și omului, ci și o degradare a sistemului de valori umaniste. Raportul Comisiei Internaționale pentru Educație în Secolul XXI, valorificând experiențele trecute, relevă faptul că soluțiile tradiționale la nevoia de educație, ce au un caracter preponderent cantitativ și sunt fundamentate exclusiv pe cunoaștere, nu mai sunt adecvate situa­ției actuale, secolului XXI. Astfel, educația trebuie organizată în jurul a 4 tipuri fundamentale de învățare, care consti­tuie pilonii cunoașterii:

• A învăța să știi (ceea ce înseamnă nu acumulare de informații, ci dobândirea instrumentelor cunoașterii);
• A învăța să faci (să faci ceva cu ceea ce știi);
• A învăța să trăiești împreună cu ceilalți (a accepta diversitatea);
• A învăța să fii (adică să fii responsabil, să-ți croiești și să-ți dezvolți propria personalitate, simțul civic etc.) (Delors, 2000, p. 69).

Instituțiile de învățământ din Coreea de Sud și-au modificat drastic planurile și programele educaționale în ultimele de­cenii și pun accentul mai puțin pe pregătirea orientată spre dezvoltarea economică (adică pe știință și tehnologie), insistând în schimb pe un învățământ orientat spre instruirea de tip umanist și social, apropiindu-se de valorile umane perene. În urma acestei analize se desprinde o concluzie pertinentă, valabilă și pentru spațiul românesc: este necesară o altă abordare a valorilor educaționale, o nouă redimensionare a acestora la necesitățile și provocările secolului XXI. Avem nevoie de știință, de tehnologie, dar în egală mă­sură avem nevoie de un sistem de cunoștințe din sfera socio-umanului. În literatura de specialitate a apărut un nou concept, cel de „dezvoltare susținută a ființei umane“, experiențele anterioare dovedind că trebuie să se acorde un sprijin major integrării cunoștințelor și valorilor în vederea realizării unei societăți mai umaniste, dezvoltării unui grad mai mare de responsabilitate, precum și stimulării disponibilităților de a ne bucura împreună de viață (Kornhauser, 2000, p. 188).

Un alt concept disputat și chiar controversat este cel de toleranță. Conceptul, din punct de vedere istoric, a suferit, în spații și epoci diferite, diverse definiri și aplicații. Spre exemplu: Edictul de toleranță emis de împăratul austriac Iosif al II-lea în 1781, ce menținea primatul religiei romano-catolice în Imperiul Habsburgic, asigura totuși liberul exercițiu și celorlalte religii. Edictul ridica restricțiile religioase pentru intrarea în funcții, în orașe, în bresle, pentru achiziții de proprietăți, deschizându-se drumul spre toate acestea și pentru românii care erau ortodocși. În secolele XVII-XIX, conceptul de națiune tolerată atribuit românilor din Transilvania nu era deloc sinonim cu drepturile și libertățile de care se bucurau celelalte națiuni din Imperiul Habsburgic. În secolul XX, semnificațiile conceptului de toleranță s-au deplasat dinspre social-politic în sfera relațiilor in­­terumane. Dar, pentru secolul XXI, conceptul se dovedește insuficient, limitat, și e nevoie de o trecere de la coexistența tolerantă la o colaborare activă, expresia „eu tolerez“ trebuie înlocuită cu expresia „eu respect“ (Kornhauser, 2000, p. 190).

Educația interculturală și istoria

Educația interculturală nu este o nouă disciplină școlară, o extensie a programei școlare, și nu trebuie să solicite învățarea, să încarce cu noi cunoștințe, cu noi informații. Educația interculturală trebuie să fie un instrument, o strategie, prin care profesorul, mai ales cel de istorie, folosind cunoștințele disciplinei sale, va evidenția și va sensibiliza elevul la respectarea diversității și la solidaritate umană.

Educația interculturală are ca obiectiv fundamental pregătirea tinerilor pentru a percepe, a accepta, a respecta și a experimenta alteritatea în vederea facilitării întânirii cu celălalt. Educația interculturală vine în sprijinul reorientării percepției, gândirii, simțirii și acțiunii în sensul deschiderii spre acceptarea celuilalt care este diferit.

Pregătirea și competențele de care dispune un profesor de istorie sunt indiscutabil necesare pentru educația tinerilor în acceptarea diversității. Istoria este o sursă inepuizabilă și extrem de generoasă de educație interculturală, ce pornește de la simpla cunoaștere a civiliza­țiilor popoarelor de-a lungul timpului și se extinde spre interpretări ale consecințelor rezultate din intoleranță, xenofobie, rasism, iredentism, revizionism etc. Trecutul oferă prezentului o perspectivă is­torică, o prospectare a viitorului, uneori chiar și soluții pentru viitor. Istoria îi aju­tă pe elevi nu numai să cunoască civilizații, ci le oferă competențe de analiză, in­terpretare a relațiilor care leagă evenimentele în timp, să identifice cauzele și să reflecteze asupra efectelor. Elevii trebuie învățați să facă legătura între prezent, trecut și viitor, plasând prezentul într-o perspectivă istorică. Elevii vor fi îndrumați să vadă că societățile și condițiile de viață viitoare sunt așezate pe problemele de ieri și de azi și pe modul în care acestea sunt rezolvate. De asemenea, studiul comparat al istoriei dintr-o perspectivă interculturală determină mai buna înțelegere de către elevi a raportului dintre universal și particular, precum și sesizarea avantajelor de-centrării etnice și ale schimbării de perspectivă prin proiectarea și a „celuilalt“.

În Recomandarea 15 (2001) privind predarea istoriei în Europa în secolul XXI, adoptată de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, se utilizează conceptul de „dimensiune europeană în predarea istoriei“, ceea ce determină o schimbare de atitudine față de istorie ca disciplină școlară și o diversificare a scopurilor predării și studierii istoriei. În documentul european se afirmă că predarea istoriei într-o Europă democratică ar trebui „să ocupe un loc central în educația unor cetățeni responsabili și implicați activ în viața politică și în cultivarea respectului pentru diferențele între popoare, fiind bazată pe afirmarea identității naționale și a principiului toleranței“ (Anexa la Recomandarea nr. 15/2001). În consecință, devine mult mai important să ne răspundem la întrebările CUM? și DE CE? predăm și învățăm istoria, și să nu mai insistăm asupra întrebărilor CE? și CÂT? predăm, învățăm, eva­luăm la istorie. Drept urmare, ar trebui să ne gândim la următoarea întrebare: ce ar trebui să rețină un tânăr de la orele de istorie la cinci sau zece ani după ce a pă­­răsit școala? Sau, de ce nu, toată viața sa? (Stradling, 2002, p. 22). Experiența la ca­tedră, cercetările întreprinse și, de ce nu, sondajele oferite de televiziune ne de­­monstrează că cei mai mulți oameni, in­diferent de vârstă, rețin puține informații, nu numai de la istorie, ci și de la alte discipline. Pornind de la această realitate, conform documentelor europene și lui Robert Stradling, consultant al Consiliului Europei în cadrul programelor de reformă a învățământului de istorie din statele Europei Centrale și de Răsărit, elevii au nevoie să-și formeze:

• O concepție științifică asupra istoriei;
• O explicație despre forțele care marchează secolele de istorie, dinamica schimbării, legăturile care se stabilesc între ceea ce se întâmplă într-un loc și în altul;
• O înțelegere a factorilor care au influențat și modelat propria lor viață și identitate;
• Abilități de gândire critică;
• Atitudini și valori pozitive care in­clud toleranța, respectul pentru diversitate, deschiderea față de alții, credința că judecățile de valoare, concluziile și opi­niile trebuie explicate prin raportare la dovezi raționale (Stradling, 2002, p. 22).

O istorie-muzeu, o istorie evenimențială, o istorie ca un marș triumfal și glorios nu mai este potrivită acestui mileniu și secol, provocările la care este supusă această disciplină ne obligă să ne apropiem mai mult de rolul educativ al isto­riei spre dezvoltarea cu precădere a competențelor ce se pot transfera sub forme de obiective operaționale la toate ciclurile școlare, nu numai la cel liceal. Noile programe școlare pentru predarea-învățarea istoriei au în vedere noile recomandări ale Consiliului Europei, noile tendințe din cercetarea istorică, și noul principiu al învățării istoriei: multiperspectivi­tatea. Mai mult, programele școlare oferă profesorilor de istorie o mai mare flexibilitate în a alege conținuturile ce corespund particularităților elevilor, școlii, comunității din care fac parte atât elevii, părinții, cât și profesorul. Acum, prin învățarea istoriei, elevii pot deprinde și dezvolta competențe și abilități de comunicare, de analiză a surselor de informare, de gândire critică etc., deoarece în orice profesie ai nevoie să cunoști tehnici de comunicare, de cercetare, de informare, de negociere și, chiar mai mult, de a ști să accepți diversitatea și diferențele dintr-un grup etnic, social, politic.

Sorina Paula BOLOVAN, conf. univ. dr., Universitatea Babeș-Bolyai

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 34