Nu numai din planurile-cadru de învățământ și din orarele elevilor dispare Istoria, ci și din muzeu. Uneori, dispare chiar muzeul, cu tot cu Istorie.
Istoria căilor ferate de la noi, cu muzeul ei, s-a trezit în situația asta. Muzeul Căilor Ferate din București a fost închis prin ordin de sus pentru că nu deține acreditare. Într-o vreme în care a (nu) deține acreditare, autorizație are nu doar conotații, ci și consecințe de viață și de moarte, iar referirile la subiect înfioară, a închide un muzeu ca neacreditat sugerează dimensiuni de fenomen infiltrat grav și adânc în tot ce atingem. Unde să ne mai adăpostim?! Zi de zi aflăm că suferă ba la acreditare, ba la autorizare spitale, unități de învățământ, unități horeca, săli de spectacole, blocuri de locuințe, drumuri și poduri. Deficitarilor sub aspectul autorizării și acreditării, până să fie interziși, li se atrage atenția, li se dau avertismente, ordine și termene de redresare. Pentru Muzeul Căilor Ferate se pare că nu a mai fost loc de îngăduință.
Justețea sentinței nu este de discutat aici și cu atât mai puțin, de contestat. Este însă de meditat asupra simbolisticii educative a închiderii contactului cu istoria căilor ferate. Calea ferată în sine e lecție deschisă, interactivă, inter și trans disciplinară, legată de viață, creativă și cum se mai cere să fie lecțiile de azi. Închizând un fragment de istorie a căii ferate (chiar concentrat la limitele unui muzeu), se închid puțin și cartea de geografie, și cea de istorie, și trimiterile spre literatură, biologie, economie, fizică și chimie, inginerie și muzică și câte mai pot fi asociate cu goana sau cu întârzierea trenului, cu „Glasul roților de tren” de la megafon, cu arcul electric făcut de pantograful locomotivei, cu peisajele, construcțiile, fenomenele meteo, mașinile și oamenii prinși o clipă în cadrul ferestrei sau urmăriți până dispar la vreo curbă. Fără cale ferată, gări și vagoane, la literatură ar rămâne o bibliografie subțiată și cine știe cum ar fi caracterizați, în cazul că ar mai exista, tânărul Goe trăgând semnalul de alarmă, Take, Ianke și Cadîr obsedați de zgomotul trenului și de proximitatea gării, Nicolae Tabără cu feciorul său burduşiţi la casa de bilete, arendașul Rogojinaru cu tovarășii de compartiment, șeful de gară Fotiade și acarul Simion, tânăra nevastă cu șeful în gară la Titu mâncând gogosi la madam Mari, Anna Karenina, Hercule Poirot, Tanța și Costel, Mona și Profesorul Miroiu. Și cum să mai înțeleagă școlarii de mâine și de poimâine ce-a vrut să zică poetul cu acel „pui de piţigoi, într-un vârf de fag pitic”, care face pe supăratul, „ce să fie? Nu-i nimic. A trecut Acceleratul…”, când acum trec intercity, și regio, și interregio?!
