Istoria este viață, iar viața omenirii este mai mult trecută decât prezentă. Viața prezentă, deși anumite împrejurări fac să ne pară unora dintre noi eternă, trece precum clipa și se transformă repede în trecut. Despre viața viitoare numai Dumnezeu știe, încât ea rămâne pentru noi incertă. Singura certitudine este trecutul, pentru că acesta nu poate să fie schimbat. El a fost și trebuie știut de noi „așa cum a fost“ (Leopold von Ranke). Ceea ce nu este atât de simplu precum pare, fiindcă viața de demult nu ni se relevă de la sine, nu răsare spontan în mințile noastre, ca un tablou dintr-o expoziție. Viața trecută nu se lasă cunoscută ușor, încât pentru reconstituirea ei este nevoie de studiul urmelor păstrate din timpuri apuse. Și chiar dacă acest minuțios studiu ajunge să fie făcut doar de specialiști, se nasc mereu interpretări diferite, apar păreri contrare, se formulează teorii de un fel și de altul. Pentru concilierea lor este nevoie de continuarea studiilor, de izvoare noi, de „anchete“ noi, de comparații judicioase și deducții surprinzătoare. Și niciodată nu se poate concilia tot mănunchiul de contradicții legate de trecut. Dar atunci când apar „intruși“ în câmpul cercetării trecutului, adică atunci când își dau cu părerea – uneori foarte vehement și cu mijloace violente – amatorii (cei care iubesc trecutul, dar nu au pregătirea necesară pentru a-l cerceta și reconstitui), se produc adevărate ca­­tastrofe. Ideile lor, prezentate drept adevăruri de necontestat, tulbură în asemenea măsură opinia publică nepregătită să distingă un tablou autentic al trecutului de unul fals, încât cuvântul specialiștilor este obturat, ascuns, denigrat. Firește, puținii cunoscători nu se lasă amăgiți, dar ei rămân o minoritate firavă, fără influență mare în comunitate.

Frescele vieții trecute nu au fost niciodată strict concordante cu adevărul. Viața oamenilor al căror prezent s-a consumat în trecut a fost falsificată din variate motive, cele mai grave și mai condamnabile fiind cele politice. Dar nici acestea nu au același grad de gravitate. De exemplu, atunci când conducătorii marilor mișcări de emancipare a popoarelor de sub robia imperiilor străine „în­­frumusețau“ istoria națională ca să însuflețească masele, ca să le îndemne să lupte pentru binele comunității, nu co­­miteau un păcat capital, deși motivele lor de a interveni asupra trecutului erau politice. Este și cazul fruntașilor mișcării suplicante din Transilvania din secolul al XVIII-lea, al iluminiștilor Școlii Ardelene, dintre care mulți erau istorici și începeau istoria poporului român „de la fondarea Romei“. Când un lider politic invocă episoade disparate și selecționate din trecut ca să-și acumuleze capital pentru alegeri comite un act reprobabil. Caragiale a eternizat astfel de tipologii în dramaturgia sa, cel mai cunoscut caz fiind cel al lui Cațavencu. Cele mai grave cazuri sunt, însă, altele. De exemplu, în primul deceniu de după impunerea comunismului în România, de către trupele lui Stalin, comisarii sovietici dictau conținutul trecutului nostru, adaptat nevoilor lor globalizatoare, sintetizate în lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!“. Unirea aceasta trebuia să fie sub semnul comunizării bunurilor și oamenilor, al limbii ruse „universale“, al „părinților celor mai înțelepți ai omenirii“, Lenin și Stalin, fără nicio urmă de viață românească. Națiunea română și mai ales elita ei erau anean­tizate, ignorate, condamnate drept „burgheze“ și „dușmane ale poporului“. Trecutul omenirii și, evident, și al români­lor (puși ca o anexă neglijabilă în manuale) erau succesiuni ale „luptei de clasă“, în care trebuiau să troneze „masele“.

După această oribilă pervertire a trecutului nostru a urmat, prin anii 1960-1970, un fel de revenire (dar tot sub regim comunist) la cele mai multe din valorile românești ale trecutului, la tradiția bună, la literatura sănătoasă și la istoria mai aproape de adevăr. Echilibrul relativ a durat puțin, fiindcă a început o perioadă de exagerare a rolului românilor din acel prezent și din trecut. În anii 1980, dictatorul român Ceaușescu era plasat în fruntea voievozilor medievali și prezentat ca „geniu al Carpaților“, iar istoria românilor devenea pentru oficialii de partid un marș al gloriei. Românii deveneau un popor etern, bazat pe „unitate, permanență și continuitate“, cu o istorie imaculată. Modul oficial de prezentare a istoriei era trasat de „programul PCR“ și de cuvântările ocazionale ale dictatorului. Aceasta nu înseamnă că toți istoricii au urmat aceste „prețioase indicații“. Istoricii autentici, slujitori ai „meseriei de istoric“ (Marc Bloch) nu au făcut compromisuri ori au făcut unele minime, continuând cercetările lor oneste și refăcând frescele trecutului în funcție de adevărul omenește posibil.

După 1989, lucrurile păreau să se așeze pe un făgaș normal, în contextul libertății de exprimare și de cercetare recent cucerite. Numai că și libertatea reală, sosită dintr-odată, poate deveni copleșitoare, poate suci mințile, în ideea că ea ar însemna permisiunea nelimitată de a spune și scrie orice. În acest fel, în loc să revină la adevăr, unii au trecut de el, l-au pus între paranteze, permițându-și prezentarea unei istorii mincinoase, dar cu 180 de grade diferită de minciunile comunismului. Dacă românii portretizați de ideologia comunistă fuseseră gloria lumii, cei arătați după 1989 au ajuns pentru unii „istorici“ rușinea lumii. Ei nu mai erau nici urmași de daci, nici de romani, nici de slavi; nu erau nici măcar un popor și nu aveau unitate; erau cu toții de pripas, incapabili de viață statală autentică; ei fuseseră inamici ai străinilor, rasiști, antisemiți; scriitorii și istoricii lor erau naționaliști; nu fuseseră capabili de nicio victorie, nu apăraseră deloc civilizația creștină europeană; aveau un trecut complet maculat și plin de mituri naționaliste, un prezent plin de crize și un viitor complet incert. Concluzia – spusă ori subînțeleasă – era aceea că tinerii români trebuiau să-și ia lumea în cap. Ceea ce s-a și întâmplat în mare măsură. Altă concluzie era că „naționalismul“ endemic, ancestral al românilor trebuia repede abandonat, românii ur­mând să intre în „procesul salvator de globalizare“. Dincolo de cuvinte, această directivă neocomunistă însemna abandonarea identității etnice a românilor. Exact așa voiseră comuniștii sovietici și uneltele lor locale după 1947-1948, plănuind topirea românilor în „poporul muncitor unic“, vorbitor de limba rusă. Acum, în loc de rusă, este engleza, dar fondul este același.

Ce și cum să facem atunci cu trecutul, care părea atât de sigur? Doar este evident pentru oricine că o întâmplare odată petrecută nu se mai poate schimba, decât în romanele de anticipație. Știm că Iulius Caesar a fost asasinat în Senatul Roman, prin înjunghiere, la „idele lui martie“ în anul 44 î.Hr., în urma unei conspirații. Sau că din secolul al III-lea d.Hr. Imperiul Roman de Apus a intrat iremediabil în criză și a dispărut în urma cuceririi de către „barbari“ a ultimului său bastion, Roma Eternă, la 476. Sau că Ștefan cel Mare s-a suit pe tronul Moldovei în 1457, în urma unor victorii obținute de oșteni din „Țara Muntenească și din țară adunați“. Sau că monahul muntenegrean Macarie a tipărit un Liturghier în 1408, la curtea lui Radu cel Mare de la Târgoviște. Toate acestea sunt certitudini acceptate de toți. Și atunci cum de trecutul nu este redat de toți istoricii în același fel? Este simplu! Pentru că multe detalii nu se cunosc și au rămas îngropate în timp pentru totdeauna. Altele nu au fost relevate încă, pentru că mărturiile care le conțin sunt deocamdată ascunse, criptice, nedescifrate. Și atunci, fiecare umple golurile cum crede că este mai bine. Cei cu pregătire superioară o fac la modul superior, cu precauție, cu grijă pentru fiecare afirmație, ceilalți se joacă cu inteligența noastră. Prin urmare, nici măcar trecutul nu este cert, nu este cunoscut o dată pentru totdeauna. Ce este de făcut în această situație? Nimic spectacular! Am convenit că și trecutul este viață și, pentru ca viața de odinioară să fie redată „așa cum a fost“, este nevoie de căutarea adevărului. Se știe că și adevărul, ca multe alte noțiuni care denumesc valori și virtuți, a fost în ultimul timp denigrat, negat, desființat. Nu se mai vorbește de adevărul-corespondență sau adevărul-echivalență, care însemna căutarea concordanței dintre realitate și relatarea noastră despre această realitate. Acum este la modă adevărul-semnificație, adică adevărul fiecăruia. În teoria adevărului-semnificație, semnele și codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcție de utilitate; în consecință, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni și chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu mai are decât cincizeci de bani și cu totul altceva pentru cel care mai are un milion de lei. Sau „zăpada este albă“ atunci când ea este cu adevărat albă, altminteri zăpada este neagră, albastră sau roșie, după cum vrem noi sau după cum ne apare unora ori altora, în funcție de situație, de voință, de sentimente, de impresii. Unii au dedus de aici că și realitățile trecute ar trebui să fie tratate în funcție de această accepțiune contemporană, relativizantă a „adevărului-semnificație“.

Această preferință a unora pentru un adevăr al fiecăruia și al nimănui arată o lume contemporană dezorientată, fără preocupare pentru viitor. Dacă nu mai avem sete de adevăr, nu mai putem căuta nici dreptatea, iar fără adevăr și dreptate lumea se prăbușește. Timpul este convenție omenească, iar împărțirea sa în trecut, prezent și viitor este o consecință a acestei convenții. Altminteri, timpul acesta omenesc de oriunde și de oricând poate să fie numit viață. Dezintegrând viața prezentă, ucidem viitorul și subminăm trecutul. Fără adevăr, studiul și cunoașterea vieții trecute nu mai au niciun rost. Ce să facem cu trecutul subiectiv? El nu mai are nici măcar valoarea amintirilor personale. În acest caz, fiecare poate să scrie despre trecut ceea ce dorește. Nu mai au rost nici istoricii și nici istoria, fiindcă istoria este acea formă de cunoaștere care caută adevărul vieții trecute, cu metodele de specialitate. Dacă nu mai există preocupare pentru adevăr, atunci nu mai există nici discurs istoric. Prin urmare, calea aceasta de relativizare a trecutului, deși ademenitoare, este greșită. Fiecare individ are trecutul său, dar oamenii nu trăiesc în postura lor de indivizi, ci în aceea ce ființe colective. Deși unora li se pare paradoxal, individualitatea colectivităților trebuie conservată. Omenirea este o sumă de colectivități, cele mai importante dintre acestea fiind națiunile. Națiunea română, dacă dorește să mai trăiască, are obligația de a-și apăra viața sa de grup, cu bunele și chiar cu relele sale. Iar viața oricărei națiuni este formată din trecut, prezent și viitor. Trecutul este plin de bune și de rele și nici unele și nici altele nu pot fi eliminate, oricât ar dori unii.

Obligația istoricilor este să dezlege trecutul căutând adevărul. Este drept că adevărul omenesc este parțial. Doar Dumnezeu stăpânește adevărul absolut. Acest adevăr parțial se îmbogățește mereu, se modifică în funcție de noile descoperiri și nu este dat pentru eternitate. Dar acest statut al adevărului omenește posibil îl face pe acesta și mai fascinant, mai ispititor, mai demn de a fi căutat. Istoricii trebuie să caute adevărul vieții trecute așa cum fizicianul caută mereu secretele atomului. Ei nu epuizează niciodată tema lor, dar continuă să caute adevărul, să corecteze vechi adevăruri și deschidă căi pentru noi adevăruri.

Istoria contrafactuală, istoria inventată după imaginație, istoria-literatură, istoria-discurs politic, istoria din filmele artistice, istoria luată ca pretext în artele plastice sau în muzică nu este, de fapt, istorie. Motivul este simplu: aceste „istorii“ nu operează cu izvoare ca să reconstituie adevărul, ci cu „zborul gândului“, cu intuiția fiecăruia, cu inventivitatea oamenilor, ca să obțină rezultatul dorit, preconceput, fabricat.

Ceea ce nu se înțelege ori se înțelege greu este faptul că oamenii de demult sunt plasați în trecut doar de noi, în mod convențional. Ei au trăit în prezent. Prin urmare, noi trebuie să studiem trecutul acela ca și cum ar fi prezent, nu fiindcă vrem noi, ci pentru că timpul acela a fost pentru ei prezent. Astfel, trebuie să ne transpunem în prezentul de atunci și să nu ducem cu noi prejudecățile de acum. Azi, în chip cu totul greșit, se schimbă date ale trecutului cu scopul de a se po­­trivi acel trecut cu ideile și idealurile noastre de azi. Văd că nu mai este permis uneori să spui și să scrii că creștinii au luptat contra invaziei musulmanilor în Europa. Nu se mai pot monta anumite piese de Shakespeare fiindcă ele promovează violența. Se scriu lucrări care condamnă cu mânie prevalența bărbatului asupra femeii în anumite societăți și perioade. Aceste interdicții, atacuri, eliminări nu au nimic în comun cu onestitatea științifică. Au fost comunități și perioade în care rolul femeii a fost predominant (ma­­triarhatul), după cum au fost comunități și perioade în care a fost predominant rolul bărbatului (patriarhatul). Ba, cronologic vorbind, perioadele de dominare a femeii în societate au fost mai lungi decât cele în care s-a manifestat în prim-plan bărbatul. Am auzit recent câteva remarci demne de Orwell: o parte din opera lui Coșbuc nu se poate studia la școală fiindcă nu este „corectă politic“; Amintirile din copilărie ale lui Creangă sunt depășite pentru epoca noastră, iar limba povestitorului este neinteligibilă și trebuie „tradusă“ în românește; Mircea Eliade este preferat de elevii de liceu în raport cu Nicolae Filimon, prin urmare este firesc să fie eliminat complet din programe autorul Ciocoilor vechi și noi. Toate acestea nu sunt decât dovezi de mare mărginire intelectuală. Nu m-a consolat deloc argumentul unui coleg, care mi-a spus că William Shakespeare este „corectat“ pentru elevii englezi, inclusiv din motivul că limba lui „a devenit neinteligibilă pentru generația actuală de elevi“.

Orice autor exprimă, în primul rând, perioada în care a trăit, ideile și idealurile ei, folosind limba validă de atunci. De aceea, Coșbuc subliniază, în versurile sale referitoare la Războiul de Independență, ura românilor față de un inamic istoric, unul care îi asuprea de secole și care se chema Imperiul Otoman. ­Evident, Imperiul Otoman îi avea ca popu­lație dominantă pe turci, iar turcii nu pot să fie decât veștejiți de poet. Faptul nu are nicio legătură cu turcii contemporani. Amintirile lui Creangă exprimă, în esența lor, copilăria de oriunde și de oricând, cu particularizare la românii ­dinspre răsărit. Dacă limba lui Creangă este ușor arhaică și regională, este tocmai bine, fiindcă rolul profesorului este acela de a explica, de a „traduce“ expresii, de a sublinia nuanțe, de a găsi sinonimii. Este natural ca romanele și nuvelele lui Eliade să fie preferate în fața romanului pomenit al lui Nicolae Filimon, fiindcă altminteri nu ar fi fost nicio evoluție a prozei noastre într-un interval de circa un secol. Literatura nu se studiază ca un dat unic și sincronic. De aceea există is­toria literaturii și, în consecință, trebuie să fie cunoscută succesiunea în timp a autorilor și a curentelor literare (culturale). Or, astăzi toate se învălmășesc, mai ales de când am început să cultivăm ade­vărul-­sem­nificație. Nu mai contează spațiile și timpurile. Îi criticăm pe vechii egipteni că îmbălsămau morții, pe grecii antici că aveau sclavi și pe romani că au fost mari cuceritori. Prin urmare, „anulăm“ sau „ștergem“ tot ceea ce ne-a precedat din simplul motiv că oamenii diferitelor epoci trecute nu gândeau ca unii dintre noi, cei de astăzi. Ce logică întoarsă!

Lumea a avut și are farmecul ei. Fiecare epocă și fiecare popor sunt ceea ce sunt prin specificul lor individual. Se cuvine, de aceea, să lăsăm lumile așa cum au fost, să nu le profanăm, să nu le băgăm în Patul lui Procust, să dovedim respect pentru cei care ne-au precedat și fără de care nu am fi fost nici noi, semeții jalnici de astăzi. Timpul este format din timpuri, iar acestea din urmă trebuie reconstituite după morala lor și, adesea, după legislația lor. În fiecare epocă se vor descoperi lu­­mini și umbre, dar nu în funcție de ideea că societatea noastră este perfectă și că noi suntem deștepții lumii, fiindcă atunci va trebui să-i declarăm pe toți înaintașii proști, să le damnăm memoria și să ne proclamăm zei. Au mai fost asemenea încercări și s-au terminat tragic.

Acad. Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române

Articol publicat în nr. 46 al revistei Tribuna Învățământului