Dacă cel care ne-a lăsat moștenire O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D’ale carnavalului, Momente și schițe (de fapt „monumente“ ale literaturii române) ar fi astăzi printre noi, fără îndoială că ne-ar privi monstruos exclamând „curat-murdar“, continuând apoi în stilu-i binecunoscut: „Cinste și gramatică, acestea sunt cele dintâi condițiuni ale unei prese bune!“. Trebuie să facem față acestei provocări a marelui ploieștean, contemporan cu generațiile de ieri, de azi și de mâine, pentru că, așa cum afirma Eugen Lovinescu, „Caragiale a avut darul suveran de a crea oameni. Dacă nu i-am fi întâlnit vreodată, ni se pare a-i cunoaște totuși în nenumăratele tipare ale societății noastre“.

Vi-l imaginați pe Caragiale scriind astăzi despre politică, despre presă, ­despre moravurile și năravurile oamenilor? Să nu uităm că domnul Caragiale avea acest uriaș dar de a nimici prin cuvânt, de a minimaliza până la ridicol. E un exercițiu de imaginație, dar nu este interzis să visezi! Parcă poți să îl contrazici?

Scriind și vorbind despre Ion Luca Caragiale, scriem și vorbim despre o ­conștiință, un talent extraordinar, înscriindu-se în categoria marilor creatori.
I.L. Caragiale a fost un prieten, un om care a iubit oamenii, deși le-a pus în prim-plan defectele. Ridendo castigat mores. Se pare că după această deviză și-a ghidat existența, atât cea personală, cât și cea literară. Eu cred că, înainte de toate, s-a avut pe sine în vedere, pentru că nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost străin, vorba dictonului.

Chiar și astăzi, după 170 de ani, există controverse legate de ziua nașterii dramaturgului, nuvelistului, pamfletarului, scriitorului, directorului de teatru, comentatorului politic și ziaristului Ion Luca Caragiale, cel care afirma că „Norocul e prea puțin și lumea prea multă“.

Până la apariția acestui document, s-a crezut că Ion Luca Caragiale s-ar fi născut „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie“ sau „în zorii zilei de 30 ianuarie“, date bazate pe amintirile lui Caragiale. Însă certificatul de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului, menționează:

Act de botez

„La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soț a nume Dl Luca Caragiali ot mahalaoa ___ orașul ___ fiu. Și astăzi la șapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi s’a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului de subt-iscălitul preot al Bisericii satului Haimanale dânduise numele Ioan de nașul său Maria sin Caragiali din mahalaoa ___ orașul ___.“

D: Maria Caragiali nașa
Preot Sterie Grecu

În conformitate cu singurul document oficial care menționează data nașterii, Ion Luca Caragiale s-a născut pe 1 februarie 1852, în satul Haimanale, județul Prahova, astăzi I.L. Caragiale, județul Dâmbovița, fiul avocatului Luca Cara­giali, secretar al Mănăstirii Mărgineni, și al Ecaterinei Karaboa, descendentă a unei familii de negustori greci din Brașov. Despre studiile lui Caragiale menționez că în anul școlar 1858 este elev la Instrucțiunea cu slava popească, aflată în curtea bisericii Sfântu Gheorghe din Ploiești, sub îndrumarea părintelui Marinache. În anul 1859–1860 este înscris la Școala Domnească nr. 1 (Școala Mare) din Ploiești, învățător fiind Basil Drăgoșescu, că­ruia îi va păstra o caldă amintire. Conform documentelor, este retras de la școală, fiind bolnav, în decembrie 1859. Va repeta clasa a doua începând din 1860, apoi va continua cursurile primare la Școala Domnească nr. 1, avându-i ca in­­stitutori pe Basil Drăgoșescu și pe Zaharia Antinescu. O altă amintire din această perioadă este cea legată de Alexandru Ioan Cuza care, după Unire, face o vizită la Ploiești, în vara anului 1863. Pentru că în Ploiești nu se afla un gimnaziu propriu-zis, în 1863–1864 frecventează prima clasă gimnazială la Institutul de băieți al lui Pavel Eliade, „pensionat privat“, fiind primul din cei 85 de elevi. La sfârșitul aceluiași an se află înscris într-o clasă cu 18 elevi a „Gimnasiului de băeți din Ploiesci“ (devenit în 5 august 1866, Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel“), care își deschisese cursurile la 3 noiembrie 1864. În 1865–1867 este elev la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel“ din Ploiești. Perioada 1867–1868 ar fi neclară din punct de vedere al situației școlare, deși biografii susțin că până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel“ din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Singurul institutor pe care autorul Momentelor îl va evoca, având un sentiment de recunoștință, este ardeleanul Basil Drăgoșescu, care în schița memorialistică După 50 de ani îl primește în clasă pe voievodul Unirii.

Deși abia la sfârșitul anului 1857 familia Caragiale se multă la Ploiești, autorul Scrisorii pierdute este extrem de legat de orașul aflat la răscruce de drumuri, considerându-l urbea sa natală. Dacă există cu adevărat un spirit ploieștean, dacă el este distinct, fie și prin câteva trăsături, de balcanismul bucureșteanului Mitică, atunci opera lui Caragiale este cea care l-a înfățișat din plin. „Trebuie să fi cunoscut cineva Ploieștii – spunea Nicolae Iorga – ca să-l înțeleagă într-adevăr pe Caragiale și să vadă cât de mult este legată orice literatură nu de o normă abstractă, ci de ceva real și omenesc pe care trebuie să-l cunoști. Fără Ploiești, nu poate înțelege nimeni pe Caragiale“. Dar nu numai Ploieștiul, ci și alte localtăți prahovene se regăsesc direct sau indirect în 34 de titluri caragialiene, cărora li se adaugă scrisorile, actele sau cuvântările politice, așa cum evidenția criticul literar Ieronim Tătaru în albumul I.L. Caragiale și Prahova (Ploiești, Editura Premier, 2000). Reamintesc Grand Hôtel „Victoria Română“, Boborul! și O zi solemnă, schițe cu caracter memorialistic – poate cele mai valoroase, ca expresie literară, dintre amintirile lui Caragiale, în care râsul este pe rând amar, ironic, autoironic, satiric. Lucru mai puțin obișnuit, în două dintre cele trei, personajele au chiar identitatea reală, ceea ce le distinge de toate schițele, dar și de teatrul lui Caragiale: eroii vremelnicei Republici de la Ploiești și „fabulosul“ Leonida Condeescu.

Despre prima schiță, Grand Hôtel „Victoria Română“, tipărită în numărul din 1 februarie 1890 al revistei Convorbiri literare, s-a afirmat că ilustrează momentul de maturizare a schiței caragialiene din jurul anului 1890, până la prima perioadă a Moftului român, 1893. Despre Grand Hôtel „Victoria Română“, Garabet Ibrăileanu afirma: „d. Caragiale și-a bătut joc cu mult spirit de obișnuitele accese de duioșie după locul natal“ (Scriitori români și străini, vol. I, ediție îngrijită de Ion Crețu, București, Editura pentru Literatură, 1968). La 25 august 1889, scriitorul se oprea la Ploiești, venind de la Paris, unde vizitase Expoziția Universală. A înnoptat la Grand Hôtel „Luca Moise“ din centrul Ploieștiului, nu departe de Grand Hôtel „Victoria Română“. Șerban Cioculescu consideră această schiță „capodopera literaturii memorialistice a lui Caragiale“, „una din cele mai caracteristice pentru umoarea neagră a autorului“ (I.L. Caragiale – memorialistul, în România literară, nr. 5, 28 ianuarie 1982). În ea apare fraza-cheie: „simt enorm și văz monstruos“, care ar defini temperamentul autorului, lucru oarecum nefiresc pentru că spiritului caragialian nu-i putem atribui formule magice.

Într-o scrisoare către Alecu Urechia, autorul susține că occidentalizarea de fațadă, sugerată din titlu, denumirile franțuzești și obiceiurile mimate acoperă cu un lustru jalnic dezgustătoarea atmosferă orientală: „La București și Ploiești etc. [tipul oriental] stă plin de paraziți, sângerat de scărpinătură, dar frezat à la Parisienne“. Trebuie să adaug că numele de străzi și firmele existau în epocă.

Pușa Roth – scriitoare, redactor-șef adjunct al revistei Leviathan

Articolul integral poate fi citit în Tribuna Învățământului, nr. 27 – martie 2022