Dacă privim astăzi atent relieful literar românesc și consultăm sursele
critice de primă mână, constatăm siderați că Ion Agârbiceanu poate fi socotit
„un caz“. În timpul vieții s-a bucurat de prețuire, consolidându-și reputația
literară. Este prezent în istoriile literare importante, în sintezele critice
semnificative. Opera s-a bucurat de atenția celor mai de seamă exegeți: Mihail
Dragomirescu, Ilarie Chendi, Gh. Bogdan-Duică, Perpessicius, Eugen Lovinescu,
Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Mircea Zaciu, Ion Vlad, Dumitru Micu, Șerban
Cioculescu, Dimitrie Vatamaniuc, Teodor Vârgolici, Dan Mănucă, Ion Negoițescu,
Z. Ornea ș.a. Cu toate acestea, după moarte (1963), treptat, a intrat
într-un con de umbră, care s-a adâncit cu trecerea anilor. Ce mai poate spune
Ion Agârbiceanu unui cititor contemporan? Un răspuns corect nu poate fi dat
decât după ce definim statutul acestui cititor: naiv, profan, neexperimentat,
profesionist, receptiv ori blazat, motivat ori superficial, genuin ori
calificat. Opiniile critice despre Ion Agârbiceanu sunt câteodată
contradictorii și derutante, dar de la începuturi au fost evidențiate
coordonatele esențiale ale operei: realismul, fabulosul folcloric, eticismul,
elogiul discret al virtuților morale. Oglinzile paralele ale criticii nu pot fi
decât infidele și depind în chip obiectiv de loc, de timp și de contextul
cultural-istoric.
G. Călinescu îi acordă prozatorului Ion Agârbiceanu două coloane și jumătate (v. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982, p. 636-637). Nu este lipsit de interes să precizăm că este vorba de ediția revăzută și adăugită, îngrijită de Al. Piru. Autorul monumentalei istorii literare s-a gândit necontenit la reeditarea cărții sale „și a lucrat efectiv în acest sens, aproximativ din 1946, când a apărut ediția a doua a compendiului, și până în pragul morții“ (Al. Piru – Reeditarea unei opere fundamentale, p. VIII). Este clar că „divinul critic“ a adus completări medalionului dedicat lui Ion Agârbiceanu (ortografiat Ioan Agârbiceanu), punând în frunte și o scurtă schiță biografică, din care aflăm inclusiv data morții scriitorului ardelean. Se înțelege că, în 1941, G. Călinescu nu putea ști că acesta se va stinge în 1963. O judecată critică sintetică este edificatoare: „…el zugrăvește mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munți, compusă din preoți, notari, doctori. Satul e potrivit materiei, fără coloare lexicală deosebită, curent și din ce în ce mai îndemânatic, excepție făcând, în scrierile de la început, limba de oraș, prea stângaci ardeleană. La Agârbiceanu, discutarea problemelor morale formează ținta nuvelei și a romanului și dacă ceva merită aprobarea neșovăitoare este tactul desăvârșit cu care acest prelat știe să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, și singura atitudine pe care și-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea“ (op. cit., p. 636). Călinescu este pozitiv și exact, fără a formula rezerve esențiale. La un moment dat, notează sentențios: „Creația în sensul înalt al cuvântului nu găsim, definiția situațiilor este totuși foarte satisfăcătoare“ (loc. cit.).
Un lector naiv, adică nepervertit de îndelunga citire a cărților de critică și istorie literară, ar putea opta mai apoi pentru un op promițător: Mircea Popa – Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu (Editura Minerva, București, 1982, 398 p.), volum destinat inițierii celor care caută un sens mai adânc al literaturii, fără a avea o experiență îndelungată în domeniu. Cartea propune o analiză minuțioasă a temei, fiind în esență o incursiune în substanța operei lui Agârbiceanu, fără balast biografic, „topind“ în structură contribuțiile criticilor dinaintea sa. Ion Agârbiceanu este așezat cu legitimitate în linia realismului, în succesiunea generațiilor care în secolul al XIX-lea încep obligatoriu cu Nicolae Filimon, cu al său puternic roman social, de filieră balzaciană, Ciocoii vechi și noi. Sunt decelate atent sferele tematice definitorii (socialul, erosul, fantasticul, natura) și grupate tipurile umane ce populează proza lui Agârbiceanu: omul militant, omul moral, omul diabolic, omul meditativ, cu nuanțările și argumentația de rigoare. Este un demers critic cu substrat didactic mai înalt, util elevilor din preuniversitar și studenților de la litere, în eventualitatea că vor avea șansa (puțin probabilă) de a studia opera prozatorului ardelean.
Reținem această judecată critică sintetică: „Debutând în literatură cu versuri, într-o epocă în care mai scriau Vlahuță și Coșbuc, Delavrancea și Duiliu Zamfirescu, Slavici și Macedonski, fiind contemporan cu nașterea sămănătorismului, poporanismului și simbolismului românesc, participant activ la luptele de susținere a tradiției în perioada de dinaintea Primului Război Mondial, gazetar alert și împătimit în perioada interbelică, unul dintre promotorii și pivoții literaturii din anii de după Eliberare, Ion Agârbiceanu ilustrează, în fond, crizele de creștere ale literaturii române din cele trei etape distincte ale consolidării sale valorice: etapa de dinaintea Primului Război Mondial, epoca interbelică și epoca de după Eliberare (p. 383-384).
Monografistul Mircea Zaciu (v. Ion Agârbiceanu, București, 1955) este semnatarul medalionului critic din Dicționarul scriitorilor români (coordonat și revizuit științific de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu), vol. I, A-C, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p. 22-26. Analiza este comprehensivă, metodică, pozitiv-elogioasă. Sunt identificate proze cu ecouri sadoveniene, „pe linia unei existențe baladești evocate în contururi eroice“. În altele, „intuiția infirmității, a morbidului, a thanaticului e magistrală“. Arhanghelii este „o icoană a vieții ardelene sondate în straturile ei semnificative“. (…) „Dezbaterea morală – pusă sub semnul unui comandament creștin – nu afectează viziunea realistă, pe alocuri de o asprime rece, fără nimic din compasiunea evanghelică”. Verdictul critic este fără echivoc: „Arhanghelii rămâne cea mai rezistentă construcție epică a lui Ion Agârbiceanu, unul din momentele importante ale dezvoltării romanului românesc până la Rebreanu“. Amintirile (1940) „constituie opera cea mai realizată a lui Agârbiceanu“.
Dan Mănucă semnează articolul sintetic, dedicat lui Ion Agârbiceanu, în Dicționarul General al Literaturii Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 53-60), definit prin spirit analitic și echilibru. Primele scrieri poartă pecetea sămănătoristă și poporanistă și intră firesc în sfera tradiționalismului. Nu lipsesc rezervele critice: „Cele mai multe dintre povestiri sunt de valoare medie, fiind construite cu acuratețe și meșteșug, însă fără subtilități“ (p. 55). Eroul din Arhanghelii, Iosif Rodean, este „unul dintre cele mai puternice caractere pe care le-a dat romanul românesc“ (p. 57). Cum vedem, judecata reticentă alternează cu elogiul superlativ. Procedeul va fi menținut până la sfârșit: „Povestitor înnăscut, lui Agârbiceanu îi place vizibil să detalieze, adesea redundant și monoton“ (loc. cit.). Finalul încununează opera: „Arhanghelii marchează un punct de referință în romanul nostru, cu deosebire prin întărirea caracterului realist. Suportul istoric al narațiunii este atât de puternic, încât premisele unei confruntări de tip realist sunt asigurate, prefigurând apariția lui Ion al lui Liviu Rebreanu“ (p. 59). Iarăși umbra copleșitoare a lui Rebreanu!
Din păcate, scriitorul nu izbutește să treacă de filtrul critic foarte selectiv al lui Alex Ștefănescu (v. Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, 1175 p.), deși a trăit ultimii 22 de ani în intervalul istoric de referință. Din generația lui Ion Agârbiceanu sunt „convocați“ la masa nemuritorilor doar Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi (ambii născuți în 1880) și G. Bacovia (1881), autori fundamentali – oricine va recunoaște –, din categoria sine qua non. Și la apariția Istoriei… lui Manolescu, ne amintim că mulți s-au dedat unui exercițiu belferesc, numărând pedant marii absenți atât din România actuală, cât și din teritoriile românești istorice. Este superfluu a discuta pro sau contra câtă vreme istoria literară de autor exprimă exclusiv opțiunile estetice, filtrul subiectiv și sistemul axiologic ale titularului de proiect.
Toată demonstrația critică a lui Nicolae Manolescu (v. Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, București, 2008, p. 493-495) pornește de la o premisă șocantă: „Încă un scriitor pe trei sferturi uitat: Ion Agârbiceanu“ (p. 493). Autorul ardelean a fost, după toate semnele, un mare „ghinionist“ din punctul de vedere literar, creațiile lui cele mai valoroase în nuvelă și roman fiind eclipsate de ale altor scriitori, cu o traiectorie mai spectaculoasă și o audiență publică superioară. Volumul de debut, intitulat De la țară, conține povestiri publicate în periodicele vremii înainte de debutul lui Sadoveanu; ele frapează – observă Manolescu – prin sadovenismul lor. „E ca și cum, în ochii posterității, Sadoveanu l-ar fi deposedat pe Agârbiceanu de toată noutatea prozei sale de început“ (p. 494). Similar, Arhanghelii (1914), roman solid de tip realist, „este reținut totuși de către istoria genului doar ca o verigă între Mara (în volum abia în 1906) și Ion din 1920“ (loc. cit.). Criticul notează apodictic: „Aproape nimic din ceea ce i-ar fi putut fixa identitatea artistică nu mai pare a se afla în proprietatea lui Agârbiceanu (loc. cit.). Fabulosul folcloric din Morarul este «expropriat» de Galaction în Moara lui Călifar; alte nuvele valoroase suferă de vecinătatea primejdioasă a lui Slavici. Umbra lui Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Vasile Voiculescu estompează efectul estetic al operei lui Agârbiceanu, care putea continua realismul viguros din Fefeleaga plus metafizica rostului omului în lume, în stilul marilor ruși (Gogol și Cehov), dar n-a făcut-o. O fatalitate estetică, decisă de o zeiță Fortuna capricioasă și imprevizibilă, a trasat linia posterității umbrite a scriitorului“.
Marian Popa scrutează personalitatea literară a lui Ion Agârbiceanu exclusiv dintr-o perspectivă lapidar-politizată (v. Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, 23 august 1944-22 decembrie 1989, versiune revizuită și augmentată, Editura SemnE, București, 2009, p. 989): „Au existat scriitori cu vinovății mari și mici, unii dintre ultimii pot fi reeducați, măcar pentru a se putea demonstra capacitatea marxism-leninismului de persuasiune și reformare a omului, fie el și de excepție. În această etapă apar și alte rațiuni ale legalizării: legalizații pot ameliora calitatea literaturii, descalificată de propriii autori realiști socialiști, asigurând totodată o legitimare a doctrinei în cadrul istoriei literaturii naționale“.
Acesta este contextul în care este „recuperat“ Ion Agârbiceanu. Tonul și stilul sunt vădit minimalizatoare: „Reactivat ca preot democrat, Ion Agârbiceanu (1882-1963) mai e bun ca semnatar de articole ocazionale, proză minoră și pentru minori, memorialistică (Povestirile lui Mărunțelu, 1956; Din copilărie, idem; Din munți și din câmpii, 1957; File din cartea naturii, 1959; Meditație în septembrie, 1961), romanul Strigoiul fiind editat postum (1969); recuperarea ocazionează un articol lui G. Călinescu (Contemporanul nr. 9, 1958), iar ediția «definitivă» de Opere, inaugurată în 1962, substanțialul studiu Marginalii la opera lui Ion Agârbiceanu (Viața românească, nr. 9, septembrie 1962) de Șerban Cioculescu, care elogiază nu pe moralistul creștin profesionalizat sau cu vocație, ci pe identificatorul sau inventatorul de păcate atractive epic“.
După acest excurs critic edificator, este momentul să ne întrebăm care este astăzi locul lui Ion Agârbiceanu în paradigma școlară și universitară? Realitatea ar putea să modifice diagnosticul sumbru al lui Nicolae Manolescu („scriitor pe trei sferturi uitat“), în sensul creșterii acestuia la 80 sau chiar 90 la sută. Programa liceală de limba și literatura română nu-l mai cuprinde de mult pe Ion Agârbiceanu, cea de bacalaureat nici atât. Doar marii scriitori, autorii canonici au onoarea de a figura în programă, iar această evidență este valabilă de câteva decenii. Elevii de liceu, chestionați de semnatarul acestor rânduri, n-au citit nimic de Ion Agârbiceanu, nu știu când a trăit și, evident, nu-l pot poziționa într-o ierarhie literară. În programa de gimnaziu, scriitorul a figurat decenii la rând cu viguroasa nuvelă Fefeleaga, intrată în mitologia școlară. Dascăli stimabili de matematică își ironizau colegii de română, în epoca totalitară, cu formula: „Voi, ăștia, atâta știți: Fefeleaga!“ Am îndoieli mari că pe palierul universitar Ion Agârbiceanu se bucură de atenția cadrelor didactice ori a studenților. N-am auzit de lucrări de licență, de masterat ori de doctorat care să aibă ca temă opera merituosului ardelean. Academia Română a girat apariția unei ediții integrale Ion Agârbiceanu, considerat pe bună dreptate un mare prozator. Informația a fost transmisă, într-o emisiune televizată, de acad. Eugen Simion. Nobilă realizare editorială!, dar întreb cu scepticism: publicul larg va citi această ediție care vine exact la 57 de ani de la precedenta?
Gusturile literare s-au schimbat, sistemele de valori sunt bulversate; pe prim-plan se află succesul în carieră, banii, vilele luxoase, călătoriile, afacerile transfrontaliere, comunicarea on-line, exhibarea pe Facebook, existența emancipată, tupeul atitudinal-comportamental. În acest iureș globalizant, unde ar putea fi plasat blândul, comprehensivul, moralul preot și scriitor Ion Agârbiceanu?
Teodor PRACSIU
