Motto: „Iisus Hristos… a înviat din morți  pentru ca lumea să nu se devoreze pe sine…”
(Daniel Turcea, Epifania, Doxologia, Iași, 2011, p. 111, poezia Învierea)
Dumnezeu l-a creat pe om „bun foarte” (Fac. 1, 31), pentru ca omul să fie în comuniune de iubire cu Izvorul comuniunii și al iubirii supreme (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București 1996, p. 280).
1.1. Căderea lui Adam și a Evei în păcat (care a constat în neascultarea față de Dumnezeu) a însemnat astfel îndepărtarea omului de Dumnezeu și diminuarea acestei comuniuni din partea omului. Deși omul a resimțit consecințele negative ale actului său, căci: „s-au văzut goi și s-au ascuns printre pomii raiului” (cf. Fac. 3, 7-8), totuși nu el a avut inițiativa întoarcerii la Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost protagonistul căutării omului căzut. Întrebarea „Adame, unde ești?” (Fac. 3, 9) nu se referă la o îndepărtare fizică sau geografică, ci la una spirituală pe care o dă starea de păcat (Cf. Viu este Dumnezeu, Ed. Harisma, București, 1992, p. 33). Adam a căzut din starea spirituală inițială în care îl așezase Dumnezeu.
1.2. Din această stare omul nu se putea ridica de unul singur. Avea nevoie de ajutor; iar izbăvirea din starea grea în care se afla a venit prin Jertfa, Moartea și Învierea lui Iisus – Fiul lui Dumnezeu Întrupat.
Învierea lui Hristos a schimbat condițiile exis­ten­țiale ale firii umane (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, notițe de curs 1988-1990) și a îndreptat tot ceea ce a stricat păcatul lui Adam: „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul lui Dumnezeu” (Rom. 5, 20). De aceea Învierea a fost numită a doua crea­ție a lumii (Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea – a doua creație a lumii).
Prin Întrupare s-a realizat nu doar apropierea omului de Dumnezeu, ci firea dumnezeiască s-a unit cu firea umană în persoana veșnică a Fiului lui Dumnezeu, refăcându-se comuniunea dintre Dumnezeu și om și realizându-se astfel o unire a lui Dumnezeu cu omul (unirea ipostatică) (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, București, E.I.B.M.B.O.R., 1991, p. 222).
2.1. Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său” (Fac. 1, 27) pentru ca omul să devină „ase­menea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26). Asemă­narea omului cu Dumnezeu constituia scopul creației, respectiv dorința Creatorului pentru devenirea omului în dobândirea menirii lui, adică starea finală de îndumnezeire, dar și întregul drum de dezvoltare a chipului spre asemănare (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 272). Prin ne­ascul­tarea lui Adam, acesta a pierdut posibili­tatea dezvoltării chipului spre asemănare, iar chipul lui Dumnezeu din om a slăbit, dar nu s-a pierdut (Ibidem, p. 273).
„Chipul lui Dumnezeu în om” nu se referă la trup, pentru că Dumnezeu este Duh și nu are trup; totuși, „chipul” nu-i cu totul străin de trup, întrucât trupul participă la puterea sufletului prin formă, poziție și posibilitate de exprimare a stărilor sufletești (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 179). Prin „chipul lui Dumnezeu în om” se înțelege natura spirituală a omului: rațiune, voință, sentiment (Ibidem).
Slăbirea chipului lui Dumnezeu în om înseamnă șubrezirea firii umane: rațiunea s-a întunecat și nu mai putea cugeta la Dumnezeu așa cum se întâmpla înainte de cădere; voința a slăbit și s-a înclinat mai mult spre rău decât spre bine: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Rom. 7, 19); sentimentul a fost întinat și pervertit (Ibidem, p. 139). A rămas în om aspirația și dorul către Dumnezeu (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, Teologie și Cultură, București, E.I.B.M.B.O.R., 1993, p. 142).
2.2. Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost refăcut chipul lui Dumnezeu în om, pentru că Fiul este chipul Tatălui. Rațiunea umană a fost luminată pentru a putea cugeta la cele dumne­zeiești și pentru a putea primi și înțelege revelația, adevărurile divine. Voința slăbită a omului a fost întărită pentru ca el să poată tinde către Dumne­zeu, iar sentimentul întinat al omului a fost curățat. De asemenea omul a dobândit posibilita­tea de a tinde către dumnezeire (asemă­narea cu Dumne­zeu). Sfinții sunt cei care au dobândit îndumne­zeirea prin răspunsul lor la chemarea lui Dumne­zeu dublată de harul Său. Această chemare este adresată tuturor oamenilor: „Fiți desăvârșiți, pre­cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt. 5, 48). Depinde de fiecare om dacă răspunde sau nu acestei chemări.
3.1. Păcatul a degradat în om armonia dintre trup și suflet. Trupul tinde aproape covârșitor către cele materiale, ale pământului, iar sufletul tinde firav către cele de sus, către Dumnezeu. Dizar­monia dintre suflet și trup poate fi constatată în faptul că s-au văzut goi. Dar Dumnezeu nu i-a creat îmbrăcați în haine materiale. Pe acestea și le-au făcut ei ulterior (Fac. 3, 7). „Haina” cu care erau ei îmbrăcați până atunci era o haină de lumină, era harul lui Dumnezeu. Prin păcat au pierdut acest har și s-au văzut goi.
3.2. Prin Învierea Sa Hristos a refăcut în om armonia dintre suflet și trup. Deși giulgiul a rămas în mormânt, totuși la întâlnirea dintre Iisus și femei nimeni nu s-a rușinat, întrucât Mântuitorul era îmbrăcat în haină de lumină: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel care Te îmbraci cu lumina ca într-o haină” (Cf. Ps. 103, 2). Participarea omului la haina de lumină a lui Iisus începe prin Taina Sfântului Botez, când cel afundat de trei ori în apă moare și învie împreună cu Hristos.
4.1. Păcatul a vătămat legătura dintre bărbat și femeie. Până la căderea în păcat exista o unitate între bărbat și femeie. Aceasta rezultă din faptul că Dumnezeu îi binecuvântează și li se adresează amândurora deodată: „creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și îl supuneți” (Fac. 1, 28). După căderea în păcat Dumnezeu se adresează separat lui Adam și osebit Evei.
4.2. Prima minune pe care Hristos a săvârșit-o, deși nu-i sosise ceasul, a fost la nunta din Cana Galileii, arătând prin aceasta că a refăcut unitatea dintre bărbat și femeie.
5.1. Păcatul a stricat echilibrul dintre om și întreaga creație. Din faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ (cuvântul ebraic Adamah = pământ) se vede legătura dintre om și tot ceea ce a creat Dumnezeu. Omul însă, deși solidar cu întreaga operă a lui Dumnezeu, totuși era cununa ei, pentru că prin om toată făptura era menită să fie transfigurată în Dumnezeu. Pământul care rodea iarbă și pomi cu sămânță în ei spre hrana omului (Fac. 1, 29), prin păcatul lui Adam a devenit blestemat, rodind spini și pălămidă (Fac. 3, 17-18); vietățile asupra cărora Adam avea stăpânire (Fac. 1, 28) și care ascultau de el, căci le pusese nume (Fac. 2, 20), fără să se teamă de ele, unele dintre acestea s-au răzvrătit împotriva omului și avem azi animale sălbatice și animale domestice.
Așadar, „făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – …și ea împreună suspină și împreună are dureri până acum” (Rom. 8, 20 și 22).
5.2. Hristos, prin Învierea Sa, a refăcut legătura dintre om și întreaga creație. Totuși din realitatea cotidiană constatăm că natura este într-o continuă degradare. Aceasta este un indiciu că umanitatea este din ce în ce mai păcătoasă; că fiecare om în parte nu-și asumă ceea ce a făcut Domnul pentru el.
Restaurarea omului și a creației în Hristos este obiectivă. Această realitate obiectivă este însă virtuală, în potență, adică se cere însușită de om pentru a deveni lucrătoare în el și în creație. Res­tau­rarea deplină, desăvârșită a omului și a făpturii în Hristos va avea loc în eshaton când va fi un „cer nou și un pământ nou” (Apoc. 21, 1) și când „Lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nicio nenoro­cire și niciun prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt !” (Is. 11, 6-9).
Prefigurarea acestei stări din viața de apoi o constatăm în viața aceasta pământească la sfinți, care împlinitori fiind ai voii lui Dumnezeu, au arătat legătura lor cu creația: Sfântul Proroc Ilie a fost hrănit în pustie de corbi; trupul adormit al Sfintei Maria Egipteanca a fost îngropat de un leu, iar Sfântul Serafim de Sarov hrănea un urs.
6.1. Păcatul omului a adus în firea umană necazul, durerea și suferința: „voi înmulți mereu necazurile tale, …în dureri vei naște copii” (Fac. 3, 16); „cu osteneală să te hrănești din pământ…, în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta…” (Fac. 3, 17 și 19).
6.2. Zămislirea supranaturală a Fiului lui Dumnezeu – prin pogorârea Duhului Sfânt și prin umbrirea Celui Preaînalt – a făcut ca nașterea lui Iisus din pântecele Fecioarei Maria să fie fără dureri: „înainte de a se zvârcoli în dureri de naștere, ea a născut; înainte de a simți chinul, ea a născut un Fiu” (Is. 66, 7); iar în Prohodul Dom­nului e scris: „Una-ntre femei Te-am născut Fiu fără de durere…” De asemenea, Maica Domnului, deși a zămislit și a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, totuși a rămas Fecioară: „…Cuvântul în Fecioară sălășluindu-Se și trup luând, a ieșit lăsând-o nestricată; întrucât Cel ce n-a pătimit stricăciune, pe ceea ce L-a născut a păzit-o nevătămată” (Mineiul pe decembrie, ziua 25, utrenie, cântarea a 6-a).
Eva, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, a fost înrobită bărbatului: „atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Fecioara Maria, prin împlinirea voii lui Dumnezeu, se dezrobește din stăpânirea bărbatului („nu știu de bărbat” – Lc. 1, 34) și se înrobește lui Dumnezeu: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38); iar din roaba Domnului Fecioara Maria devine Maica Domnului (Lc. 1, 43) (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, notițe de curs 1997).
7.1. În urma păcatului, Adam și Eva au fost izgoniți din rai, pierzând starea de bine primor­dială.
7.2. Hristos prin Înălțarea Sa la cer cu trupul înviat a așezat firea umană, nu doar în raiul redeschis, ci în Sânul Sfintei Treimi, pentru ca de acolo diavolul să nu-i mai poată face rău. (Sfântul Ioan Gură de Aur).
8.1. În fine, „plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). Omul care fusese creat de Dumnezeu „bun foarte”, după „chipul lui Dumnezeu”, în vederea „asemănării cu Dumnezeu”, deci cu posibili­tatea de a deveni nemuritor, prin neascultare a devenit muritor; iar morții trupești i-a urmat moartea veșnică, iadul, adică neputința totală de a mai simți dragostea lui Dumnezeu.
Ce grozăvie! Ce durere! Ce înșelare! Ce amără­ciune! Și toate acestea din cauza unei nesăbuințe.
8.2. Hristos prin Învierea Sa a omorât moartea noastră: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând…” și „precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 22). Întâia „moarte” omorâtă a fost cea veșnică, a iadului, întrucât Învierea a început din iad (Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Edit. Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu Vâlcea, 1990, p. 204): „Iisus omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată” (I Petr. 3, 18-20).
Deși unii: Avraam, Moise, Ilie, Isaia, Iezechiel, Ieremia, Daniel, Ioan Botezătorul etc., împliniseră voia lui Dumnezeu în viața aceasta pământească, totuși din cauza păcatului lui Adam toată umanitatea se afla în iad. Coborârea Mântuitorului la iad a avut menirea de a-i elibera de acolo pe toți aceia pe care iadul îi ținea pe nedrept. Nu pe toți i-a eliberat, ci doar pe cei care au crezut în El (Slujba Învierii, E.I.B.M.O., 1998, p. 46). Apoi, firii umane, prin Învierea lui Iisus, i se dă posibilitatea nemuririi, căci: „Hristos înviat din morți nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu” (Rom. 6, 9-10), adică trupul înviat al lui Hristos trăiește veșnic în sânul Sfintei Treimi, iar această stare a Mântuitorului este oferită ca posibilitate fiecărui om care-i urmează Lui. Astfel moartea trupească nu mai este spre moartea veșnică, adică spre pierderea comuniunii cu Dumnezeu, ci moartea trupească devine, pentru cei ce împlinesc voia lui Dumnezeu, prag de trecere din viața pământească în viața de apoi, spre întâlnirea și comuniunea cu Hristos cel răstignit și înviat din morți: „cel care ascultă cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viață veșnică… și se mută de la moarte la viață” (cf. In. 5, 24).
În fine, prin Învierea lui Hristos, moartea omului este spre Înviere: „…cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii, iar cei care au făcut cele bune spre învierea vieții” (cf. In. 5, 28-29), căci mai tare decât moartea și iadul este iubirea de oameni a lui Hristos (Cf. †DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Făclii de Înviere, Basilica, București, 2014, p. 113; volumul, cuprinzând Pastoralele din perioada 1991-2014, reprezintă un tratat-sinteză a teologiei Ortodoxe despre Învierea Mântuitorului; n.a.). Credința tare în Învierea de obște, ce-și are temeiul în Iisus cel Înviat, i-a determinat pe unii creștini să devină martiri, mărturisindu-L pe Hristos cu prețul vieții lor (Cf. Ibidem, p. 297), iar pe alții să-și dedice viața Mântuitorului ori printr-un martiriu alb (cum a fost numit monahismul) (Cf. Ibidem, p. 301), ori prin viața de familie (curelarul din Alexandria) (Pateric); fiecare dintre aceștia, la măsura lui, răstignindu-și patimile și poftele (cf. Gal. 5, 24) spre Învierea vieții.
Preot Marian SAVA,
Biserica Adormirea Maicii Domnului,
Spitalul Universitar București