Cu o constanță bine întreținută de când orizonturile lumii ne sunt deschise fără restricții de spațiu și de informații, ne aflăm în prezența unei abundențe de exemple cum că românii nu numai că sunt pretutindeni unde se decide câte ceva din soarta omenirii, ci și produc rezultate, aproape fără excepție, de nivel superlativ. După felul în care ne sunt înfățișate, acestea se dovedesc încadrabile în două categorii: fie geniale și unice, fie negative până la abominabil.
Zi de zi aflăm despre autori de accidente rutiere, de transporturi ilegale, de fraude pe inter­net, de crime, chiar de masacre, fără a mai vorbi despre o puzderie de furturi, din locuri mai îndepărtate ori mai apropiate ale lumii, autori care, parcă-i un făcut, nu se poate să nu aibă o mai mică ori mai mare tangență cu România (vreun străbunic, vreo relație amoroasă, vreo viză de flotant cândva sau poate – senzațional! – o intenție de a intra în țară). Îi avem, din aceeași categorie, și pe concetățenii noștri care cică „ne reprezintă” ba cântând din acordeon și din gură prin tramvai în câte un mare oraș european, ba gonind pe autostradă cu mâinile ridicate de pe volan, ba făcând bani frumoși din cine știe ce metodă de a păcăli trecătorii prin preajma câte unui obiectiv turistic monumental, ba – cel mai la-ndemână – cerșind lacrimogen și economico-politic pe bule­varde comunitar-continentale. Insistența asupra tuturor celor de felul acesta nu ține de cine știe ce comploturi, subminări ori alte atentate la ceea ce-i al nostru, ci de educația și de știința de carte ale celor care-i scot în atenția publică. Aceiași „educați” și „învățați”, în compensație și ca să arate că ei nu sunt „din ăia care…”, își exteriorizează constant interesul pentru evidențierea și a acelor conaționali ai noștri cărora, mimetic și nătâng, le pun eticheta de „oameni frumoși”. Aflăm astfel povești de succes ori suntem puși să receptăm mesaje inspiraționale sau scrisori fără menaja­mente către guvernanți corupți și dezamăgitori venite dinspre șefi de promoție, așa cum aflăm despre autori de soluții și teorii salvatoare unice și despre creatori evaluați la superlativ din secunda doi după ce au ieșit din spațiul românesc. Inte­grator, cu valoare de legende, ne-am însușit ca pe ceva de la sine înțeles că, să zicem, trei sferturi dintre cei mai dotați oameni nu contează din ce mare universitate, institut, companie sunt români sau că pe elevii aflați cu părinții oriunde în lume școlile în care ajung îi înmatriculează direct cu o clasă, dacă nu cu două peste nivelul vârstei lor. Cu aceeași însuflețire, nerecunoscătorilor de-acasă li se face în necaz cu performanțele atinse departe în zări de persoane care, nimic de zis, au învățat carte și meserie și au primit diplome în școala româ­nească, dar au găsit adevărata împlinire fără să valorifice o iotă din ce au acumulat aici, obținând în schimb acolo „vizibilitate”, de exemplu, pentru afaceri cu clătite. Într-un cuvânt, pozitivi sau negativi, cu acte de studii sau fără (dar cu încredin­țarea că, „dacă-ți dorești foarte tare, nu se poate să nu reușești”), cu toții sunt formați și certificați în sistemul educațional românesc sau sunt măcar trecuți prin acesta. Marca lor comună, etalată insistent, este că ei au devenit exemplari numai în condițiile manifestării „afară”.
Nu ni se vorbește însă deloc despre oameni cu școală consistentă făcută în sistemul curent de învățământ de acasă și ajunși la niveluri onorabile (nu mari) de încadrare socială tot acasă. Altfel spus, nu pare să fie de interes larg povestea reușitei atinse prin studii făcute aici, prin confruntări cu limitările, deschiderile, reglementările și oportu­nitățile din proximitate. Prinși cu treburile, cu iluzia avalanșei de informații și cu veșnica lipsă de timp (dă bine s-o invocăm!), nu băgăm de seamă că lipsește povestea studiilor, indiferent de ce nivel, făcute în rând cu ceilalți din jur, la școala, colegiul, facultatea de lângă casă ori de la distanță, de un drum săptămânal sau mai rar, cu autobuzul, cu mașina familiei, cu bagaje. Adiacent, nu primim vești de la destinația de după finalizarea studiilor, destinație poate găsită așa cum a fost visată, poate acceptată ca un compromis ori înghițită ignorant, resemnat, cu ochii-nchiși. Învățături de viață și de minte de pe urma educației curente, transmise și receptate cu mijloacele „sistemului” așa cum este el, nu se propagă în spațiul public. La fel, rămân anonime întâmplările, mulțumirile și nemulțu­mirile absolvenților banali care, la urma-urmei, se învârtesc în jurul casei.
În aceste condiții, se întinde impresia că – nimic de zis – încă avem o școală onorabilă și chiar demnă de aprecieri, însă doar în măsura în care cei care sunt educați și pregătiți în ea pleacă departe prin lume. Pe aceeași linie probabil trebuie înțeleasă și reținerea în a discuta și a propaga pe larg, în spațiul mediatic, dincolo de obișnuitele infor­mații ale universităților și ale altor instituții în cauză, ceva consistent despre oferte de programe de studii în țară, despre târguri de joburi tot în țară etc. A vorbi despre valorificarea învățăturii de carte acasă pare ceva de rușine. Poveștile de la colțul străzii noastre nu s-ar zice că sunt de succes, că ar putea să motiveze.
Florin ANTONESCU