Pe profesor așa-l știm parcă de când lumea sau, în orice caz, de când am intrat în clasa I: în spatele catedrei, cu excepțiile în care, din oportunism sau din lipsa a ceva mai bun, locul profesorului a fost găsit că e mai „ca lumea“ să se afle pe undeva prin clasă. În același timp, a început să-și facă loc ideea că profesorul nu trebuie să se mai considere el centrul clasei, atotștiutorul, buricu-pământului. Ba profesorul trebuie să capteze toată atenția în timpul orei și să fie primul de la care să se aștepte rezolvarea nelămuririlor. Profesorul e normal să știe cel mai mult dintre toți din clasă la materia lui, să fie cel mai învățat din clasă. Ca urmare, e firesc să învețe el în primul rând. Pentru asta, constant, profesorul trece de cealaltă parte a catedrei, desigur, în felul și în locul adecvate categoriei din care face parte și nivelului la care se situează.

Pare simplu să te faci profesor

Profesor poți să te faci în general în trei ani – pentru partea aparent cea mai accesibilă a sistemului educațional, ciclurile și formele de până la liceu, iluzia fiind că școlarizarea obligatorie și nivelul pe măsură la aceste cicluri oferă loc destul și cer efort minim; și mai poți să te faci profesor în cinci ani – pentru partea mai pretențioasă a sistemului educațional, ciclul de liceu. Această structurare a formării inițale ne-a întors cu pregătirea profesorilor la nivelul anilor ’60, în vremea cu institute pedagogice de trei ani pentru formarea profesorilor de școală generală (cum li se zicea atunci claselor V-VIII). S-a practicat pentru un timp limitat, cât să se acopere pe plan local necesarul impus de creșterea învățământului obligatoriu de la șapte la opt clase. Pe urmă, formarea inițială a profesorilor a devenit de patru ani (trecător, cinci ani). Acum, intrați bine în secolul XXI și cu fața spre societatea cunoașterii, ne găsim întorși în urmă niște zeci de ani sub aspectul formării ca profesor. Ba de la o vreme accesul în profesie a devenit și mai simplu, întrucât orice absolvent al ciclului de licență indiferent de domeniu, specializare (fără a mai vorbi de discipline parcurse), poate deveni profesor pe calea unui modul pedagogic. Iar ca să fie și mai și, în diverse contexte profesionale, calificarea de profesor se poate întâmpla să fie concurată (frecvent cu pierdere) de calificări exterioare studiilor superioare, de felul „curs de“, „școală de“, „formare în“.

România se află între cele două-trei țări din toată Europa în care este urmată calea cea mai simplă (cea mai scurtă) de formare inițială ca profesor, arată raportul Comisiei Europene Teachers in Europe – Careers, Development and Well-being (Profesori în Europa – cariere, dezvoltare și bunăstare). Oarecum la fel mai este în Belgia (parțial, sub aspect geografic), Danemarca și Turcia (cu altă acoperire temporală).

Nu-i mai puțin adevărat că raportul Comisiei Europene face și o apreciere discutabilă, probabil din lipsa de cunoaștere a specificului evoluției modului de formare didactică la noi de-a lungul timpului: spune că 59% dintre profesorii de liceu din România sunt absolvenți de studii de licență și numai o treime (36%), de studii de master, ignorând că diploma de licență din perioada studiilor universitare de patru ani, ante-Bologna, este de nivel master.

Master didactic, soluție bună fără absolutizare

Soluția profesionalizării prin master didactic (fără a fi considerată infailibilă) a fost ocolită de la legiferare din 2011. Motivele sunt adânci, de căutat de pe la începutul anilor ’90 și de abordat separat, pentru că sunt ramificate.

Când în sfârșit a fost să pornească masterul didactic, a făcut-o într-un mo­ment greu, care-i poate afecta calitatea și eficiența, făcându-l mai vulnerabil decât e: pilot, în anul universitar 2020-2021, deci online, când el fusese prevăzut pentru forma de învățământ cu frecvență.

Ministerul Educației reamintește că sunt opt universități „care organizează programe de master didactic, pe locuri subvenționate de la bugetul de stat“ și că toate locurile sunt ocupate de la începutul anului universitar la toate specializările din oferta educațională: Universitatea Politehnica din București – Inginerie mecanică, Inginerie și management; Universitatea din București – Chimie, Biologie, Geografie, Limba și literatura română, Limba și literatura germană; Academia de Studii Economice din București – Economie; Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași – Educație fizică și sport, Teologie ortodoxă, Biologie, Geografie; Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca – în limba română: Informatică, Chimie, Istorie, în limba maghiară: Matematică, Informatică, Chimie, Istorie; Universitatea Ovidius din Constanța – Științe inginerești aplicate, Administrarea afacerilor, Psihologie, Biologie; Universitatea din Craiova – Informatică, Calculatoare, Tehnologia informației, Chimie, Biologie; Universitatea de Vest din Timișoara – Fizică, Educație fizică și sport, Chimie, Biologie, Geografie.

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 17 – mai 2021