Învăţătura de carte, ca un şifonier cu umeraşe

Spre anul 2020, aflăm că şcolarii şi preşcolarii noştri vor avea condiţii tot mai bune de învăţare, cu 2.500 de creşe şi grădiniţe noi, 2.000 de unităţi de învăţământ cu autorizaţie de funcţionare, mobilier şcolar şi dotări didactice moderne (aparatură de laborator, biblioteci), wireless‑campusuri, platformă de e‑learning, catalog electronic, microbuze etc. Tot ca elevilor şi studenţilor să le fie mai bine, le vor fi create condiţii să devină antreprenori, chiar condiţii prioritare, anunţate prin utilizarea într‑o abundenţă de contexte a termenului, inclusiv cu forme derivate: concursuri antreprenoriale, mentori antreprenori, societăţi antreprenoriale. Încununarea condiţiilor tot mai bune se va regăsi într‑un cadru reglementat şi mai bine decât în prezent, prin modificarea Legii educaţiei naţionale. Toate sunt previziuni angajante, anunţând măsuri, dezvoltări şi realizări necesare. Este absolut bine‑venit să fie îmbunătăţite locurile şi condiţiile în care copiii mari şi mici învaţă şi cresc, să fie perfecţionat cadrul legislativ pentru aşa ceva, să existe instrumente şi mijloace tot mai bune pentru învăţare. Dar ceea ce va fi propriu‑zis de învăţat? Ce şi de către cine va fi transmis? Şi cum anume va fi transmis, ca să fie într‑adevăr de folos, adică de reţinut, de păstrat, de valorificat dincolo de şcoală?
Din ce se analizează şi din ce se preconizează, greu şi ezitant se vede că pe primul plan ar fi aşezată învăţătura de carte. Evident că este nevoie şi de o şcoală autorizată sanitar, şi de mijloc de transport până la acea şcoală, şi de nişte obiecte adecvate în şcoala respectivă. Şi mai important este însă cine, cum, la ce şi de ce lucrează cu ele. Răspunsul că există preocupare pentru aşa ceva e susţinut prin sublinierea grijii faţă de planurile şi programele de învăţământ şi faţă de manualele şcolare, ca şi faţă de orare, evaluări, încadrări etc.; să fie şi mai bune faţă de ceea ce este, şi mai potrivite pentru ce va fi. Este adevărat, numai că toate de felul acesta reprezintă forma, cadrul, suportul; cum ar veni, e şifonierul cu umeraşe, rafturi, câteva cârlige, poate şi „ceva care se trage“, încât se mai face un loc pentru cine ştie ce.
Dincolo de corectitudinea căutată, dezbaterea asupra planurilor de învăţământ pentru gimnaziu a însemnat mai ales o târguială asupra numărului de ore alocate săptămânal diverselor discipline, şi acelea, la rândul lor, socotite şi răsucite ca să încapă într‑o măsură prestabilită. Despre manuale se discută în termeni de preţ, număr de pagini, număr de culori, licitaţii, contestaţii şi alte detalii tehnico‑financiar‑normative. Descongestionarea materiei se face cvasiex­clusiv cu ghiozdanul cântărit în mână (e drept, nu ca pepenii, pentru că e ţinut de mâner) şi cu ochii aţintiţi pe ceas, cu gândul să treacă orele mai repede şi să se vadă de unde să se mai taie, ca să stea elevul cât mai puţine ore la şcoală. Ba, de câtva timp, s‑a găsit că şi orele mai puţine de stat acasă la lecţii fac şcoala mai bună decât se află în acest moment. Procedând astfel, pe de o parte, se tot micşorează durata efectivă a predatului, a învăţatului, a pregătirii lecţiilor, iar pe de altă parte, se menţine lungit anormal numărul zilelor de şcoală, sub dominaţia complexării că la noi anul şcolar cică este prea scurt. Altfel zis, sunt întreţinute condiţii ideale pentru diluarea învăţăturii şi chiar pentru înlocuirea ei cu o mie şi una de nimicuri pretinse ca necesare pentru a face mersul la şcoală atractiv.
Despre a face mersul la şcoală folositor în sensul cunoaşterii nu se vorbeşte. Nu funcţionează o critică asupra valorii a ceea ce învaţă elevii la şcoală, din manuale, din ceea ce le furnizează profesorii, din multele surse spre care sunt trimişi fără rezerve şi frecvent fără criterii. Cel mult, în contextul examenelor şi al testărilor naţionale, se face o oarecare apreciere asupra subiectelor, dar şi aceea numai în termenii „au fost (mai) uşoare“, „au fost (mai) grele“. Dincolo de momentul examenului, lucrări precum cele de grad, licenţă etc. sunt judecate în funcţie de criterii referitoare la formă: lucrare copiată, furată, cumpărată sau nu. Vreo eventuală contestare sau sesizare către o comisie privind valoarea lucrărilor de acest fel pare un nonsens.
Nu se constată deocamdată nicio asumare a unui program de dotare a elevilor nu doar cu obiecte şi construcţii, ci şi cu informaţii selectate şi furnizate de oameni la rândul lor informaţi în domeniile în care se exprimă de la catedră. Potrivit finalităţilor învăţământului nostru, elevii, ca viitori absolvenţi, merg la şcoală şi se pregătesc la diversele materii ca să devină utilizatori, consumatori, ca să aplice, ca să se integreze, ca să răspundă cerinţelor, toate văzute ca proiecţie în viitor. Ca să afle ceva, ca să primească informaţii acum, nu reiese că elevii ar merge la şcoală. Dimpotrivă, transmiterea de informaţii de către profesori şi din cărţi este dezavuată, păcatul şcolii româneşti fiind considerat (de către unii, cu toată încredinţarea) acela că le umple elevilor capul cu informaţii şi le blochează posibilităţile de a fi creativi. Când colo, exact creativitatea, originalitatea, vorba spusă ori scrisă şi treaba făcută după mintea proprie sunt obstrucţionate şi deturnate prin preocuparea „desenatorilor“ şcolii de a tot evita formarea unor oameni deţinători de informaţie, ştiutori de carte.
Florin ANTONESCU