Învățarea pe tot parcursul vieții ne schimbă viața?

Lumea în care trăim se află într-o accelerată schimbare. Uneori aceste schimbări sunt provocate de evenimente dramatice (război, pandemie…), alteori este vorba despre exigențe ale lumii în care trăim: evoluția tehnologică, modificări la nivelul procesării informațiilor, mobilitatea geografică și pro­fesională, apariția unor noi profesii și noi cerințe în ­profesiile deja existente (de altfel, o perspectivă bine ­cunoscută spunea că 60% dintre meseriile pe care copiii noștri le vor face nu au fost încă inventate!).

În tot acest context, faptul că vom învăța pe parcursul întregii noastre vieți devine o parte din modul nostru de a trăi. Este școala (la nivel general și școala ro­mânească, în special) „pregătită să pregătească“ elevii pentru un viitor ­despre care știe foarte puțin sau chiar deloc? Uneori nu atinge acest obiectiv pentru că modul tradițional de a vedea lucrurile pune în fața elevilor predicti­bilul, aspecte clare și logice, dar viața presupune procesarea impredictibilului, a necunoscutului, a provocărilor și a neprevăzutului.

Pincott accentuează foarte clar aceste aspecte. Autorul spune că „toleranța față de ambiguitate vine în detrimentul clarității (dar…) suntem mai pregătiți să schimbăm vitezele, să experimentăm, să fim mai flexibili, să luăm informații noi pe care altfel le-am respinge și să lăsăm o situație să se dezvolte“. Sunt toate aceste aspecte necesare pentru „omul de mâine“? Tindem să credem că da, trebuie ca școala să fie capabilă să dezvolte un individ cu o mare flexibilitate, cu un grad înalt de adaptare la lucrurile noi, cu o imunitate emoțională la obstacolele care îl pot doborî, cu o rezistență crescută la eșec și modificări ale vieții. De aceea suntem, în continuare, de acord cu autorul când acesta pune punctul pe „i“: „Suntem mai capabili să gestionăm riscurile și să luăm decizii fără a ne amăgi să credem că știm tot ce trebuie să știm. Până la urmă, suntem mai puțin anxioși. Certitudinea totală este, în cel mai bun caz, o iluzie“ (Pincott, 2019).

A operat până acum școala tradițională cu o iluzie? Poate că lucrurile nu erau atât de bine reliefate acum un nu­­măr de ani, dar astăzi trebuie să redimen­sionăm modul în care școala se raportează la formarea elevilor (viitori adulți!), să ieșim din modelul memorării mecanice și reproducerii informațiilor și să trecem la un model de căutare a informațiilor, de evaluare a acestora și de utilizare a lor la nivelul trebuințelor care apar.

De acord cu toate acestea, dar cum facem acest lucru concret? Un plus pe care trebuie să-l realizeze școala este acela de a construi un mod de abordare a problemelor la nivelul fiecărui elev, un mod care să crească împreună cu acesta și să ofere un mod de viață în cele din urmă. Îl învață școala pe elev cum să învețe? Îl învață școala pe elev cum să facă față eșecurilor și ce trebuie să extragă din succes atunci când acesta apare?

Începem să abordăm un subiect sensibil citându-l pe Richard Farson. Autorul spune că „învățăm nu din eșecurile noastre, ci din succesele noastre – și din eșecul altora“ (Richard Farson apud Marano, 2003). Când învățăm ce este bun, când ne concentrăm pe elementele pozitive în detrimentul elementelor care ne pot trage în jos și când putem înțelege eșecul altor persoane ca lecții prin care nu mai trebuie să trecem, toate acestea sunt aspecte care ajută mult mai mult un viitor adult prin comparație cu învățarea a cât mai multor informații.

În al doilea rând, școala tinde să ofere elevilor o zonă de confort intelectual: tot ceea ce se spune la școală este corect și elevul nu trebuie să facă altceva decât să urmeze cu atenție direcțiile indicate. Via­ța este un pic diferită. Iată de ce McGrath ne cere să ne provocăm pentru a ne depăși zona de confort. Riscul crește reziliența și este în regulă să ne asumăm riscuri re­­zonabile. Mai mult decât atât, autoarea subliniază foarte clar: „Reziliența este un mușchi emoțional care poate crește atunci când îl utilizezi și se poate atrofia dacă nu-l folosești“ (McGrath, 2016).

Avem tineri care nu au capacitatea de a-și asuma riscuri, de a încerca lucruri noi, tineri cărora le este frică să trăiască (în adevăratul sens al cuvântului)? Oare de ce numărul acestora se află în creștere (nu doar la noi, studiile arată o tendință ascendentă peste tot în lume)?! Nu cum­va îi ținem pe copii într-o stare de echilibru extrem, nu îi lăsăm să învețe prin încercare și eroare și prin eșec și succes, nu îi învățăm că toate acțiunile au consecințe? Ce fel de adulți vom crește cu un astfel de mod de a vedea lucrurile?

Cercetările indică faptul că o astfel de atitudine pe care o desfășurăm în copilărie o să se repercuteze asupra vieții lor de adult care, așa cum spune Bredehoft, ar putea să nu aibă cunoștințele și abilitățile necesare pentru maturizare. Cercetarea efectuată de către acest autor încă din 1998 a raportat că 71% dintre copiii care nu au primit o educație gândită pentru viitor au avut ca adulți:

• dificultăți extreme în a lua decizii;
• o mare nevoie de laudă și recompensă materială;
• nu au simțit nevoia de maturizare pentru că au presupus că alți oameni vor avea grijă de viața lor;
• au încercat mereu nevoia de aprobare (Bredehoft, 2023).

Mai mult decât atât, acești copii nu știau să practice auto-convorbirea pozitivă. Astfel, așa cum observă Anbar, dacă îți spui „Nu pot depăși acest obstacol“, creierul tău ia acest lucru ca pe un dat și nu depune eforturi pentru a schimba o situație nefericită. Autorul este foarte direct: „Mai rău încă, creierul nostru poa­te decide să întreprindă acțiuni distructive pe baza presupunerii că un obstacol nu poate fi depășit“. La polul opus, dacă îți spui „Vreau să-l depășesc!“, creierul o să se gândească la modul în care ar putea fi depășit obstacolul. Tot acest efort este drumul pentru a identifica o soluție, și, nu îl ultimul rând, duce la creșterea încrederii în propria persoană (Anbar, 2023).

Un drum care este necesar să fie în­curajat permanent de către profesori în timpul școlii și de alte persoane resursă mai târziu, în lumea adultă. Este important să învățăm de la alții, atât ca elevi, cât și după ce am terminat școala, pentru că, așa cum bine spune Bloom, „căutarea de mentori în domeniile în care sperăm să devenim realizați este un lucru practic și înțelept“ (Bloom, 2017).

Așadar, școala trebuie să pună bazele pentru educația permanentă, profesorii trebuie să aibă în minte faptul că nu predau pentru „azi“, ci pentru „mâine“. Să înveți pentru toată viața nu reprezintă doar un răspuns la cerințele lumii contemporane, este mult mai mult.

De pildă, așa cum spune Talley, „pentru a deveni profund fericit, trebuie să-ți concentrezi eforturile spre a trăi o viață plină de sens (…) Nu ceea ce te face fericit în momentul de față, ci ceea ce îți aduce satisfacție sau bucurie pe termen lung“ (Talley, 2023). Modul în care îți gândești întreaga viață, modul în care o construiești în relație cu valorile tale profunde, toate acestea presupun să te cunoști foarte bine pe tine și școala ar trebui să facă eforturi și în această direcție, nu doar în acumularea de informații.

Dar acest lucru este completat de unul și mai important. Cercetările de­­monstrează că al nostru creier acționează la fel ca un mușchi și se dezvoltă acolo unde îl stimulezi. Un studiu absolut ui­­mitor este descris de către Adams (2016): „În 2003, oamenii de știință germani au examinat creierul post-mortem al lui Emil Krebs, un interpret care a înțeles 100 de limbi și a învățat armeană în nouă săp­tămâni. Ei au descoperit că zona creierului lui Krebs care guverna vorbirea nu avea aceeași asimetrie ca majoritatea vorbitorilor monolingvi. De asemenea, se știe că muzicienii pricepuți au conexiuni cerebrale neobișnuite în zonele auditive“.

Creierul se dezvoltă dacă este folosit permanent. Trebuie să învățăm toată viața? Este o veste bună, nu una proastă. Uneori, această folosire intensă a creierului poate duce la mult mai mult. Astfel, Stern (apud Chatterjee, 2016) crede că cei cu performanțe înalte au o „rezervă cognitivă“ care îi protejează împotriva pierderii memoriei. „Datorită stimulării constante a creierului, spune autorul, este posibil ca aceștia să aibă modalități mai eficiente de procesare a informațiilor“ și astfel se diminuează impactul bolii Alzheimer. Așadar, faptul că suntem îm­pinși de către educația permanentă la o continuă învățare este un lucru cu un impact benefic asupra sănătății noastre. Ne poate chiar prelungi viața, dacă credem în ceea ce facem. O concluzie fascinantă a unei cercetări ne spune că „dacă iei (lucrurile) cu ușurință și încerci în permanență să eviți stresul nu te face să trăiești mai mult, dar atunci când faci o muncă semnificativă vei ajunge la acest deziderat“ (Friedman și Martin apud Fish, 2012).

Așadar, în concluzie, putem spune că educația permanentă este o „vitamină“ pentru omul modern, dacă o pregătim încă din timpul școlii și o facem așa cum trebuie: cu pasiune, în acord cu valorile pe care le prețuim, urmărind să atingem obiective provocatoare și semnificative!

Articol publicat în nr. 47-48 al revistei Tribuna Învățământului

Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară – Universitatea din București