foto: dreamstime

Într-o lume în care schimbarea pare de nestăvilit, în care a consuma a devenit o practică uzuală, obișnuită a vieții cotidiene, ne întrebăm cum să procedăm să nu epuizăm resursele, să planificăm activitățile economice pe termen lung, iar proiectele noastre să fie sustenabile, altfel spus: ne preocupăm ca ceea ce are loc în prezent să dureze.

Știm că informația se perimează rapid, că prin diversificarea aplicațiilor in­­teligenței artificiale multe profesii nu se vor mai practica în viitor, iar altele, la care nici cu gândul n-am gândit, le vor lua locul, deci știm că ceea ce se învață în prezent are o valabilitate limitată.

În societățile trecute formarea de bază, fie că era vorba de liceu, școală profesională sau facultate, era apreciată drept una temeinică. Aceasta asigura pe termen lung, sub anumite aspecte chiar pentru toată perioada vieții profesionale active, noțiunile fundamentale, practicile consacrate, iar valorile, ei bine, despre valori consideram că sunt perene. Astăzi, oricât de performante sunt strategiile di­dactice, pe cât de facil este accesul la in­­formație, ori cât de mult s-au diversificat modalitățile de învățare, ceea ce se învață este depășit într-un orizont de timp relativ scurt. Din această cauză, ceea ce s-a învățat la un moment dat nu mai este suficient, iar oamenii, indiferent de ­vârsta pe care o au, trebuie să învețe în mod permanent.

Dacă vom extinde ideea dezvoltării durabile de la utilizarea cumpătată a resurselor naturale spre domeniul educației putem să ne întrebăm în mod legitim: cum să facem învățarea durabilă?

Perspectiva din care este abordată, de obicei, legătura între educație și dezvoltare durabilă este aceea prin care tinerele generații ar trebui să fie educate astfel încât să dovedească o asumată sensibilitate față de problematica de factură ecologică, să învețe să recicleze, să economisească, să planifice, în sfârșit, să se poarte prietenos cu planeta pe care trăiesc. Mai multe documente care orientează poli­ticile publice marchează oficial aceste tendințe. Astfel: Strategia națională ­pentru dezvoltare durabilă, România 2030 (https://dezvoltaredurabila.gov.ro/). În acest document se precizează că Ro­mânia, în calitate de stat membru al Or­ganizației Națiunilor Unite (ONU) și al Uniunii Europene (UE), și-a exprimat adeziunea la cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD) ale Agendei 2030, adoptată prin Rezoluția Adunării Ge­­nerale a ONU A/RES/70/1, în cadrul ­Summit-ului ONU pentru Dezvoltare Durabilă, din septembrie 2015.

O altă consemnare relevantă, cu titlul „Un viitor durabil al Europei: răspunsul UE la Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă“, reprezintă documentul politic asumat de statele membre ale UE privind implementarea Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă.

La nivel național, printre obiectivele strategice, cel referitor la Educația de calitate apare formulat în Strategia națională pentru dezvoltare durabilă astfel: Garantarea unei educații de calitate și promova­rea oportunităților de învățare de-a lungul vieții pentru toți (p. 37). În acest context se fac referiri la diferite provocări ale educației formale: îmbunătățirea rezultatelor elevilor, validate prin teste internaționale (cum este PISA), crearea unui climat care să favorizeze bunăstarea ­elevului la școală, scăderea ratei de părăsire timpurie a școlii, precum și a ratei de abandon școlar. La acestea se adaugă salarizarea personalului didactic și, nu în ultimul rând, finanțarea sistemului de educație.

În ce constă contribuția culturii, în general, a sistemului de educație și formare, în mod special, la realizarea unei dezvoltări durabile? Înseamnă dezvoltarea durabilă, în primul rând, învățare permanentă?

La noi în țară, educația pe tot par­cursul vieții s-a îmbunătățit în ultimii ani, dar este totuși în urmă față de media UE. Astfel, dacă în anul 2017, doar 1,1% dintre persoanele ocupate, cu vârsta cu­­prinsă între 25 și 64 de ani, au urmat o formă de învățământ sau de formare profesională, în ultimele patru luni, în timp ce media europeană se situează la aproximativ 10,5% (p. 38). În anul 2021, rata medie de participare a adulților ac­tivi din România a fost de 4,9%, iar media UE a fost de 10,8%. Pentru viitor, tendința de a aloca o atenție deosebită formării continue nu doar că se păstrează, dar se și proiectează ca răspuns la nevoia de a face față schimbărilor iminente din societate. Conform Monitorului educației și formării 2022, ținta europeană de participare a adulților la formarea pe tot parcursul vieții pentru anul 2025 este de 47%  (https://op.europa.eu/webpub/eac/education-and-training-monitor-2022/ro/country-reports/romania.html).

Decalajul privind participarea adulților activi din țara noastră la învățare permanentă față de media UE poate fi pus pe seama mai multor cauze. Dintre acestea unele țin de individ, altele sunt cauze structurale, privesc societatea în ansamblul său. Unii dintre oameni nu sunt motivați să urmeze cursuri de calificare sau de formare, nu văd pur și simplu legătura acestora cu accesul la un loc de muncă. În multe cazuri se intuiește existența unui decalaj între aspirații și realitatea din piața forței de muncă. Așteptarea formulată în special de cei din tinerele generații este ca pe baza finalizării unor studii, în mod automat, imediat să poată ocupa un post într-un loc de muncă bine plătit, cu vizibilitate socială onorabilă și, dacă se poate, cu un program de muncă flexibil. Mai mult, contextul profesional să fie unul agreabil, care să permită o evo­­luție rapidă în carieră. Dar asta nu este posibil dintr-o multitudine de constrângeri contextuale, una mereu prezentă fiind lipsa de experiență adecvată domeniului vizat. În unele situații, tocmai cei care ar avea nevoie de cursuri de formare trăiesc la propriu, fizic, departe de furnizorii de programe de formare. De exemplu, ei sunt locuitori ai mediului rural, în timp de cursurile de formare, de obicei, se desfășoară în orașe, în mediul urban dezvoltat. În general, poate fi vorba ­despre un nivel scăzut de informare privind programele de formare și a oportunităților de pe piața forței de muncă.

La nivel macrosocial, participarea adulților la procesul de învățare permanentă este îngreunat, în primul rând, de dificultățile financiare, apoi de slaba implicare a angajatorilor în oferirea unor programe de formare. Angajatorii preferă forță de muncă gata calificată, pe care să o antreneze direct în procesul de producție. Formarea profesională este lăsată în seama altor instituții, dedicate prin specificul activităților lor educației și învățământului. Fac excepție organizațiile economice partenere la învățământul dual, profesional și tehnic, în care își conjugă eforturile operatorul economic, unitatea de învățământ și unitatea administrativ-teritorială.

Educația pentru dezvoltarea durabilă este definită în Strategia națională pentru dezvoltare durabilă, un document care implică anumite angajamente luate de către decidenții politici.

Dezvoltarea durabilă reprezintă o paradigmă bazată pe etică și educație pentru dezvoltare durabilă și are ca scop „dezvoltarea competențelor care ajută indivizii să reflecteze la propriile lor acțiuni, ținând seama de impactul lor actual și viitor, social, cultural, economic și de mediu. Această educație trebuie să devină parte integrantă a calității educației, inerentă conceptului învățării continue“ (p. 38).

De aici, remarcăm accentul pus pe reflectarea asupra consecințelor acțiunilor care au loc, includerea aspectelor etice în conceptualizarea dezvoltării pe termen lung.

Printre țintele de atins până în anul 2030 poate fi evidențiată: „Asigurarea faptului că toți elevii dobândesc cunoștințele și competențele necesare pentru promovarea dezvoltării durabile, inclusiv prin educația pentru dezvoltare durabilă și stiluri de viață durabile, drepturile omului, egalitatea de gen, promovarea unei culturi a păcii și non-violenței, aprecierea diversității culturale și a contribuției culturii la dezvoltarea durabilă“ (p. 41).

Promovarea unui stil de viață durabil reprezintă un ideal spre care oamenii din societatea contemporană tind, la nivel aspirațional, mai ales de când evenimente cu un impact major, cum sunt încălzirea globală, pandemia de COVID-19, războaiele în desfășurare produc îngrijorări legitime.

Profilul de formare continuă al angajatului

Printre documentele de politică educațională de mare interes pentru elevi, profesori și părinți este Profilul de formare al absolventului, proiect al Ministerului Educației aflat din data de 13 octombrie 2023 în dezbatere publică. Acesta promovează formarea integrală a persoanei, menționează că este vizată dezvoltarea de ansamblu a elevului, astfel încât acesta să fie încurajat să participe, să coopereze pentru a face față provocărilor, să dețină abilitățile necesare adaptării la nou și integrării funcționale în ­societate: „Dezvoltarea holistică – subliniază importanța dezvoltării armonioase, echilibrate și integrale a persoanei, astfel încât aceasta să fie capabilă să facă față provocărilor într-o lume în continuă schimbare“ (https://www.edu.ro/sites/default/files/Anexa_Proiect_Profil_absolvent_2023.pdf, p. 2).

Alte principii relevante în contextul discuției de față sunt: „Depășirea autolimitării – încurajează absolventul să ex­­ploreze alternative în parcursul său educațional, social și profesional, să-și depășească propriile limite și să își asume riscuri calculate în luarea deciziilor“. Deci, în profilul de formare al absolventului este vizat nu doar nivelul de competențe la care trebuie să ajungă până la absolvire, ci și ceea ce se așteaptă de la acesta pe mai departe, atunci când devine activ pe piața forței de muncă, precum și cetățean implicat în rezolvarea problemelor comunitare. Apoi, putem adăuga „Abordarea prospectivă – încurajează anticiparea viitorului și proiectarea acestuia, promovând o atitudine proactivă și un spirit inovator în abordarea problemelor și provocărilor viitoare“. Absolventul va dovedi nu doar că înțelege coordonatele prezentului social, dar că are și capacitate de anticipare, de proiectare a ceea ce urmează în viitor.

Din timpul restricțiilor sanitare determinate de pandemie în spațiul public s-a tot folosit un nou termen, cel de reziliență. Iată acum acesta se regăsește nu doar în titulatura PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență), ci și în așteptările privind profilul de formare al viitorului absolvent. Astfel, „Reziliența – demonstrează capacitatea de a depăși obstacole și a persevera în fața dificultăților, manifestând un spirit de autonomie și autodeterminare“ (p. 2).

Dacă acționează conform acestor principii, viitorul absolvent va fi în măsură să continue să se formeze pe tot parcursul vieții. Mai mult, acesta va operaționaliza, va pune în practică abilitatea de a învăța să înveți.

Conform Recomandării Consiliului European privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții (2018, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/), cuprinsă în cadrul European de referință se află competența personală, socială și de a învăța să înveți.

Competența europeană a învăța să înveți face trimitere la conștientizarea nevoilor de dezvoltare, orientarea adecvată privind educația și formarea proprie, capacitatea de a identifica oportunitățile de progres în carieră. Aceasta privește atât capacitatea de a învăța în mod independent, dar și de a stabili relații sociale funcționale, de a colabora, a face schimb de experiență în cadrul grupurilor, de a aborda pozitiv rezolvarea problemelor și de a găsi soluții în procesul de negociere. Raportarea la ceilalți presupune respectul specificității fiecăruia, comunicare asertivă, eficientă.

Profilul absolventului include determinații care să-i faciliteze acestuia să se integreze în societatea contemporană, o societate a cunoașterii, aflată sub presiunea continuă a globalizării. Viitorul absolvent ne dorim să fie: autonom, comunicativ, colaborativ, creativ, etic, reflexiv, prospectiv, rezilient, responsabil (p. 4). Totodată, putem presupune că acesta va dispune de resorturile personale care să-i permită să dețină o învățare durabilă.

Dacă ne plasăm în contextul actual al paradigmei lifelong learning, această abordare ne determină să ne gândim la un profil de formare al angajatului, în cazul discuției de față al angajatului din sistemul de educație, indiferent de poziția pe care o ocupă în organigrama instituției. Astfel, vom reflecta nu numai asupra etapelor de formare inițială, care se realizează prin studii de licență și de master, ci mai ales la modul în care este posibilă formarea acestuia în mod continuu. În mod direct este vizată învățarea permanentă organizată, formală, care se finalizează cu obținerea unor credite profesionale. Conform Legii 198/2023, Legea învățământului preuniversitar, parte a pachetului legislativ România Educată, învățarea pe tot parcursul vieții cuprinde: a) învățământul preuniversitar; b) servicii de consiliere și orientare în carieră; c) re­­cunoașterea competențelor dobândite în contexte nonformale și informale; d) activități pentru tineret (art. 151, p. 63). Înțelegem că prevederea se referă la copii, adolescenți și tineri, ca beneficiari direcți ai sistemului de educație.

Printr-o referire specifică la formarea continuă a personalului didactic din în­vățământul preuniversitar, în legea citată se precizează că aceasta cuprinde dezvoltarea profesională prin programe și activități de formare, precum și etapele de evoluție în carieră, după obținerea dreptului de liberă practică pentru cariera didactică, adică obținerea gradului didactic II, a gradului didactic I și a titlului de profesor emerit (art. 185, p. 71). De aici se deduce faptul că învățarea durabilă poate fi asigurată prin parcurgerea a două direcții de formare. Una este dată de obținerea definitivării și a titularizării pe post, urmate de obținerea gradelor di­­dactice, deci de un parcurs în carieră marcat de examene profesionale. La aceasta se adaugă formări periodice realizate prin cursuri de formare cel puțin acreditate, dar preferabil prin intermediul unor cursuri care să fie finalizate prin obținerea unor credite profesionale. Cursurile de formare pot fi făcute în pa­­ralel cu obținerea gradelor didactice sau după ce acestea au fost deja obținute.

La art. 188 se menționează că pentru personalul didactic, formarea continuă este un drept și o obligație (p. 73). Formarea continuă este un drept, de care însă nu este facultativ să se beneficieze. În lege se precizează că personalul didactic din învățământul preuniversitar este obligat să participe cel puțin o dată la 2 ani la minim un program de formare continuă acreditat.

În acord cu sistemului european de credite transferabile (ECTS), un cadru didactic ar trebui să obțină minim 15 credite transferabile, într-un interval stabilit, probabil, prin metodologia asociată legii. Astfel, minimum 5 credite ECTS vor respecta competențele prioritare prevăzute în planul național de formare continuă în cariera didactică. Alte 5 credite ECTS vor respecta prioritățile la nivel școlar sau, după caz, local, în conformitate cu cartografierea periodică a ­nevoilor de formare la nivelul județului. În sfârșit, maximum 5 credite ECTS vor fi la decizia cadrului didactic (p. 73). Deci, orice ca­­dru didactic va ține cont, în primul rând, de prioritățile stabilite la nivel național, apoi de cele ale unității școlare unde își desfășoară activitatea. În cele din urmă, acesta poate să-și aleagă cursuri de formare care corespund aspirațiilor personale de dezvoltare în carieră.

Un element de noutate este că pentru personalul din învățământul preuniversitar formarea continuă va include, în mod obligatoriu și periodic, un curs de prim ajutor. Înțelegem că indiferent de specializarea profesională, de școala unde lucrează, orice cadru didactic o să fie în măsură să acorde primul ajutor în caz de urgență.

Evaluarea și validarea achizițiilor dobândite de personalul didactic prin diferite programe și forme de organizare a formării continue/perfecționării se efectuează prin sistemul de recunoaștere, echivalare și acumulare a creditelor profesionale transferabile.

Toate dovezile privind formarea continuă se vor regăsi în portofoliul profesional al cadrului didactic, care re­­prezintă totalitatea documentelor referitoare la activitatea profesională, di­dactică și de învățare pe tot parcursul vieții a acestuia.

Dacă învățarea poate fi făcută durabilă prin faptul că este înțeleasă ca învățare permanentă, atunci ne putem întreba: cum să realizăm ceea ce matematicianul Solomon Marcus numea educarea umanului? Și acest aspect ar trebui regândit în concordanță cu ce devin între timp, prin formare continuă, cei care învață pe tot parcursul vieții. Ideea este că specializarea, ridicarea gradului de performanță profesională trebuie să fie completate cu preocuparea pentru creșterea gradului de rafinament uman-cultural.

Într-un articol numit Cu ochii pe școală, academicianul Solomon Marcus, consemna: „Învățarea nu constă în primul rând în însușirea unor moduri de operare, chiar dacă acestea sunt cele mai vizibile. Ne naștem cu nevoia de a învăța și cu ea trăim pe tot parcursul vieții. Este pentru ființa umană ceea ce este respirația pentru corpul uman“ (https://www.contributors.ro/cu-ochii-pe-scoala/). Dar învățarea este un demers complex, ea presupune raportarea la valori, constituirea de atitudini, identificarea unor mo­dalități de a răspunde unor trebuințe specific umane.

Solomon Marcus considera că: „Școala trebuie să dezvolte nevoia noastră de retrospectivă, nevoia de a ne nedumeri acolo unde anterior crezusem că ne-am lămurit; nevoia noastră de punere sub semnul întrebării; nevoia de explicație, de argumentare, de ezitare, de contemplare, de poveste, de poezie, de încântare. Nu doar să răspundă la întrebările altora, cum se întâmplă acum, ar trebui să fie menirea elevului, ci să fie educat și stimulat să construiască întrebări și să descopere că fiecare răspuns la o întrebare generează noi întrebări. De aceea creația umană este inepuizabilă“.

În acest sens, adevărata învățare durabilă se bazează pe un mecanism de autogenerare, înțeles prin deschiderea proprie naturii umane către valori, spre cultură, prin creativitate.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în nr. 47-48 al revistei Tribuna Învățământului