Nu mai este un secret pentru nimeni, în primul rând la nivelul instituţiilor abilitate în această privinţă, regresul constant al şcolii româneşti în genere, al şcolii rurale, în particular, în ultimii douăzeci şi şapte de ani.
La mai bine de o sută de ani de la ministeriatul lui Spiru Haret, când şcoala rurală românească făcuse progrese incontestabile, ne aflăm în faţa unei situaţii dramatice: copiii nu mai merg la şcoală, multe şcoli rurale se desfiinţează din lipsă de resurse umane, profesorii nu mai sunt atraşi de acest apostolat pentru a ridica nivelul cultural al satelor, pentru a contribui la acea visată emancipare a maselor prin educaţie şi prin cultură.
Din lucrările elaborate, pe baza unei cercetări riguroase în teritoriu, de către Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – Copiii care nu merg la şcoală. O analiză a participării la educaţie în învăţământul primar şi gimnazial¹. Învăţământul rural din România: condiţii, probleme şi strategii de dezvoltare² –, ne putem face, teoretic, o imagine asupra stării învăţământului românesc la început de mileniu şi de secol.
Din diagnoza complexă reies dificultăţile şi problemele referitoare la calitatea resurselor umane, materiale şi financiare, precum şi carenţele ofertei de educaţie. Politicile educaţionale sunt parte a acestei analize obiective, dramatice în multe părţi ale ei, încercarea de ieşire din starea de criză fiind evidentă în propunerea unor „strategii de ameliorare“ a calităţii educaţiei în zonele rurale.
Din experienţa activităţii didactice în mediul rural, am putea spune că situaţia este mai dramatică, întrucât această situaţie face parte din viaţa de zi cu zi, e viaţa de zi cu zi. În măsura în care şcolile rurale au o încadrare bună sau acceptabilă cu cadre didactice la nivelul unei pregătiri medii, calitatea educaţiei este în mare măsură asigurată. An de an, la începutul lunii septembrie, directorii de şcoli din mediul rural se dau de ceasul morţii pentru a acoperi încadrarea la toate clasele. Iată prima problemă cu care se confruntă învăţământul rural, căci, în afara unor cadre didactice din localitate, puţini sunt cei care mai sunt atraşi de perspectiva unei cariere didactice la ţară. Parfumul vieţii la ţară nu mai ispiteşte pe nimeni, iar cariera didactică este, pentru cei mai mulţi tineri, neatractivă. De ce s‑ar duce un tânăr la ţară, într‑un sat uitat de Dumnezeu şi de civilizaţie? Un program naţional de încurajare a tinerilor pentru ocuparea posturilor în învăţământul rural ar putea fi o soluţie.
La aceasta se adaugă, în multe situaţii dificilă, ca să nu spunem altfel, relaţia dintre şcoală şi Primărie. Mulţi primari se cred stăpânii indiscutabili ai locurilor, mici dictatori locali, nu de puţine ori cu o pregătire sub medie, complexaţi şi frustraţi, care nu pot avea organ şi pentru problemele şcolii, ca să nu mai vorbim despre importanţa actului educaţional. Considerându‑se învingător, el nu numai că nu va înţelege problemele cu care se confruntă şcoala, dar le va ignora, prevalându‑se întotdeauna de alte „cestiuni arzătoare la ordinea zilei“. „De şcoală ne arde nouă acum?“ ar putea fi cel mai elegant mod de a se debarasa, ducând înţelegerea într‑un trecut de care, de altfel, vrem să ne desprindem.
Nivelul de sărăcie în satele româneşti influenţează în mare parte învăţământul rural, prin nivelul de frecvenţă a elevilor. Lucrările amintite indică cifre îngrijorătoare: 1,4% dintre copiii din învăţământul primar şi 1,7% dintre cei din învăţământul gimnazial au abandonat şcoala; la aceştia se adaugă 3,68% dintre copiii din învăţământul primar şi 3,75% dintre copiii din învăţământul gimnazial care nu au frecventat niciodată şcoala. Numeric, aceasta reprezintă 44 de mii de copii din învăţământul primar şi 48 de mii din învăţământul gimnazial – copii care nu merg la şcoală, aşadar, în afara sistemului de educaţie. În această situaţie, nu putem să nu ne întrebăm: ce vor face aceşti copii în viitor? Întrebarea lui J.F. Kennedy ar trebui pusă invers în contextul de azi al societăţii româneşti, marcată de acest permanent invocat „context economic defavorabil“. Înainte ca aceşti copii să facă ceva pentru ţara lor, trebuie ca ţara lor să facă ceva pentru ei: să le asigure/garanteze nu numai dreptul la educaţie, ci, mai ales, să‑l facă posibil prin ridicarea nivelului economic în mediul rural care să permită familiei „luxul“ de a‑şi da copilul la şcoală.
Pentru copiii din mediul rural, problemele cu care se confruntă cei din mediul urban – dependenţa de internet, de reţelele de socializare, absenteismul dat de preferinţa de a petrece timpul în baruri etc., familia fiind în dificultatea de a monitoriza timpul elevului –
cad pe planul al doilea. Există, însă, şi pentru ei unele ameninţări ale mass‑media care promovează „modele“ de viaţă discutabile. La aceasta s‑ar putea adăuga oferta tot mai scăzută pe piaţa muncii, fapt ce‑i va obliga pe mulţi dintre ei să ia, asemenea părinţilor lor, calea străinătăţii.
La confluenţă de mileniu şi de secol, învăţământul rural românesc traversează o perioadă dificilă. Fără o strategie eficientă care să implice toate instituţiile la nivel social‑politic şi economic, şcoala din mediul rural va fi în suferinţă. Mai este posibil să o revigorăm, să înmulţim numărul acelor dascăli de vocaţie al căror etalon a rămas Domnu’ Trandafir? Dar părinţi ca Smaranda Creangă, în stare „să toarcă‑n furcă“, dar să‑şi vadă copilul la şcoală? Mai poate schimba şcoala destine?
Note subsol

1. Copiii care nu merg la şcoală. O analiză a participării la educaţie în învăţământul primar şi gimnazial, autori: Otilia Apostu, Magdalena Balica, Bogdan Florian, Irina Horga, Mihaela Jigău, Lucian Voinea, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2011.
2. Învăţământul rural din România: condiţii, probleme şi strategii de dezvoltare, autori: Ciprian Fratuşnic, Magdalena Balica, Irina Horga, Cornelia Novak, Iulia Olaru et all, coordonator: Mihaela Jigău, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Editura MarLink, Bucureşti, 2002.

Prof. Ghiniţa Rusu, Şcoala Gimnazială Chişcăreni, jud. Iaşi