Chiar dacă lucrurile nu stau atât de rău cum se spune deseori când vine vorba de „școala românească“ – într-o perspectivă catastrofică –, nu înseamnă că situația este strălucită. Există o serie de aspecte ale sistemului, și încă prin părțile esențiale, care nu merg cum trebuie, care necesită schimbare și modernizare, în baza unei viziuni sincronizate cu transformările și evoluțiile din educația europeană și mondială, cu sensul dezvoltării și al progresului din epoca actuală. În Era ICT, educația, cercetarea, inovarea și cunoașterea, beneficiind de suportul tehnologiei digitale, sunt forțe motrice ale unui proces de dezvoltare de o amploare și o viteză nemaiîntâlnite până acum în istorie. Dezvoltarea bazată pe cunoaștere se întemeiază, de la primele ei etape, și de-a lungul întregului proces, pe educație. Pe educație de calitate, eficientă, performantă și competitivă la nivel european și global.
Se încadrează educația noastră în acest profil? Fără îndoială, avem mulți profesori foarte buni, dedicați, ingenioși, creativi și cu spirit inovator, se fac eforturi sistematice și sistemice pentru calitate, avem școli și colegii de top, avem o zonă de elită, a excelenței și performanței mondiale, reprezentată de elevi eminenți, de olimpicii medaliați la olimpiadele internaționale. Comparativ cu alte sisteme (fără a cădea în admirații nerealiste), școala românească se prezintă onorabil în Europa, de vreme ce elevii români depășesc, de regulă, ca nivel de cunoștințe, nivelul clasei în care sunt înscriși în școli din afară. În același timp, însă, avem și o zonă gri, alarmant de întinsă, ocupată de categoria analfabeților funcționali, 42% din sistem, care ocupă locul I în clasamentul negativ al performanței europene. Nu stăm pe roze nici la matematică, unde rezultatele obținute de elevi lasă mult de dorit, confirmate, constant, și la simulări și la examenele naționale. Per ansamblu, PISA 2022 îi plasează pe elevii noștri pe locul penultim în Uniunea Europeană. Deloc măgulitor, departe de ideea de calitate și performanță.
Înainte de toate, învățământul românesc se confruntă cu o criză a profesorilor. Cauzele, se știe, țin, înainte de toate, de nivelul insuficient de salarizare. Nefiind o profesie atractivă, salarial vorbind, mulți dintre absolvenți – și, în mod sigur, o parte dintre cei mai buni – o evită. Sunt, e adevărat, și tineri valoroși care vin la catedră din vocație și pasiune. Se ajunge astfel la realitatea școlii de azi, care se confruntă, constant, cu lipsa cadrelor calificate și cu necesitatea acoperirii, chiar la discipline fundamentale, cu suplinitori. Pe fondul insatisfacției profesionale, se manifestă rutina, blazarea, implicarea la limita rezistenței și, în paralel, mutarea accentului pe dimensiunea privată a educației – meditațiile, un adevărat sistem paralel de învățământ. Chiar dacă salariile au fost mărite, nivelul lor este încă departe de media europeană și de orizontul satisfacției. Cauza primă a stării de fapt, care atrage întregul lanț de fenomene, o constituie subfinanțarea învățământului, poveste veche, responsabilă, în mare parte, de drama școlii românești postdecembriste. Cele șase procente din PIB prevăzute de lege pentru educație rămân, în virtutea tradiției acestor ani, pură utopie. Or, o finanțare adecvată ar asigura nu numai salarii decente, ci și logistică modernă, tehnologie digitală, infrastructură adecvată, programe, proiecte și tot ce e necesar educației de azi. În condițiile date, pe fondul insuficienței banilor pentru educație, al demotivării cadrelor didactice, cărora li se adaugă diminuarea respectului pentru școală și profesori, declinul disciplinei și al atmosferei educaționale, uneori și intervențiile și presiunile exterioare, în special din partea părinților, este foarte dificil să avem un învățământ de calitate, eficient și performant. Cadre didactice calificate, profesori de valoare, profesionalizarea activității didactice, finanțarea corespunzătoare a învățământului sunt, în acest context al crizei cronice, întinse pe ultimele decenii, obiective necesare, cu statut de urgență, dacă asumăm schimbarea în educație ca pe o prioritate. În același timp – elemente primordiale ale întregului sistem –, avem nevoie de o viziune modernă a educației și a sensului schimbării, care să stabilească spre ce trebuie să se îndrepte educația în Era Cunoașterii și a Tehnologiei, din care să decurgă o strategie clară, pe termen lung, cu scopuri, obiective și etape, și o legislație modernă, europeană, care să asigure cadrul transformărilor și evoluțiilor. La nivelul a ceea ce se învață în școală, se vede tot mai limpede necesitatea unei reforme a conținuturilor, un proces atent conceput și condus, care să selecteze informația esențială și relevantă cognitiv și științific din fiecare disciplină și domeniu – oferind, totodată, prin liste bibliografice, acces la informație suplimentară celor interesați – și s-o integreze progresiv în abordări interdisciplinare și transdisciplinare, prin crearea de punți și link-uri între materii, informații, concepte și universuri noetice, care să participe la dezvoltarea unui act complex și substanțial al cunoașterii. Tot în aria necesității obiective, trebuie create legături complexe între cunoștințele teoretice și realitate, în vasta ei diversitate, întru diminuarea întrebării, de obicei fără răspuns, „la ce-mi folosește asta?“. Celebrele Teste PISA tocmai ruptura între teorie și realitate o acuză… Întoarcerea la carte, încurajarea lecturii prin orice strategii și mijloace, pe carte de hârtie și pe suport digital, și nu numai a textelor beletristice, ci și a operelor din ariile filosofiei, științei, religiei, artei etc., compunând nesfârșitul univers al cunoașterii, stimularea studiului prin lectură, cercetare și creație, toate acestea sunt, și ele, necesități stringente. Odată cu promovarea lor, trebuie diminuată adicția tehnologică a elevilor, fenomen în extindere, care subminează dezvoltarea intelectuală și determină riscuri imense, până la demența digitală, așa cum relevă specialiștii. Combaterea dependenței de gadgeturi și aplicații nu înseamnă respingerea tehnologiei, ci a exceselor, care determină efecte nocive. În seria de măsuri necesare pentru schimbarea din învățământ, se află integrarea tot mai complexă a noilor tehnologii în educație. Tehnologia digitală, internetul și tot ce înseamnă ICT oferă un spațiu fără limite al resurselor de informare și învățare, o infinită bibliotecă virtuală, noi instrumente de predare și de studiu, care marchează un progres uriaș față de educația tradițională.
Cele de mai sus sunt probleme majore ale învățământului românesc actual și soluții care se impun cu forța evidenței. Ce ne trebuie, înainte de toate, sunt recunoașterea deschisă a dificultăților și asumarea lor, la nivel de sistem și societate, într-un act de onestitate și luciditate critică. Spiritul critic nu înseamnă atac politic sau la persoană, acuzare sau autoblamare, ci relevarea dificultăților și căutarea de soluții. Un astfel de act, sub semnul înalt al conștiinței morale și al maturității politice, ar pleda, implicit, pentru necesitatea creării unei platforme a ideilor și a dezbaterii constructive, a unui Proiect Național pentru Educație, asumat de toate forțele politice și de întreaga societate. Avem personalități ale educației, avem specialiști în domeniu, începând cu profesorii care fac performanță, cu dedicație și modestie, avem resurse, idei și soluții. Ne mai trebuie ceva: o mobilizare națională pentru educație. Dacă privim realitatea și, mai ales, posibilitățile școlii românești, dacă luăm în considerare trecutul ei și personalitățile pe care le-a format, dacă ne gândim la profesorii de valoare, la elevii cu rezultate remarcabile, la olimpicii internaționali, la noile generații, cu un potențial de inteligență incontestabil, avem motive să fim optimiști. Putem construi împreună un sistem educațional performant, între cele mai bune din Uniunea Europeană!
