În fiecare an, începând din 1994, pe 5 octombrie este sărbătorită în întreaga lume Ziua Educaţiei. Zi în calendarul UNESCO, menită să sublinieze la nivel global importanţa covârşitoare a domeniului şi procesului educaţional pentru omul şi societatea actuală, sărbătoarea mondială a educaţiei este, implicit, şi ziua cadrelor didactice din întreaga lume, deoarece de ele depinde evoluţia şi dezvoltarea copiilor. De aceea, în recomandările sale, ONU insistă în mod repetat ca aceştia să fie „recrutaţi şi remuneraţi în mod adecvat, pentru a fi motivaţi, şi să beneficieze de o formare profesională satisfăcătoare, completată de resurse şi materiale educaţionale suficiente”.
În lumina acestor recomandări, în întreaga lume, cu ocazia Zilei Educaţiei, cadrele didactice sunt omagiate şi recompensate. În anul 2008 a fost instituit Premiul Hamdan în valoare de 300.000 de dolari, care se acordă o dată la doi ani. În aceeaşi idee, anul trecut, la 50 de ani de la adoptarea „Recomandării privind statutul profesorilor”, Ziua Mondială a Educaţiei a avut ca temă „Să-i preţuim pe profesori, să le îmbunătăţim statutul” şi s-a sărbătorit în cadrul unei noi agende mondiale pentru dezvoltare durabilă, pentru o educaţie durabilă şi de calitate. Conform documentului amintit, profesorii trebuie să fie „motivaţi, să beneficieze de o formare profesională satisfăcătoare, să fie susţinuţi şi dotaţi cu resurse suficiente”. În lumea civilizată a secolului XXI, Educaţia se bucură de un statut aparte.
Ce se întâmplă în România? La noi, elevii au fost liberi, profesorii, la fel, acţiunile organizate au fost de tip Şcoala Altfel. În spatele tuturor festivismelor cu care suntem obişnuiţi se află însă o realitate cenuşie: nesiguranţă, sărăcie, subfinanţare, revoltă. La noi, de câţiva ani încoace, Ziua Educaţiei este sărbătorită pe fondul nemulţumirilor mocnite ale angajaţilor din sistem. De fiecare 5 octombrie, în ultimii ani au loc proteste, sindicatele fierb, dascălii îşi strigă nemulţumirile. La noi, data de 5 octombrie ascunde, de fapt, o formă fără fond: grija pentru educaţie, pentru bunăstarea profesorilor, pentru viitorul copiilor este monedă scalpă.
Afară, în lumea civilizată a secolului 21, profesorii sunt susţinuţi din toate punctele de vedere – moral, material, intelectual – în procesul educaţional. La noi, dascălul este din ce în ce mai departe de această imagine, din ce în ce mai jos faţă de nivelul la care recomandările internaţionale fac referire la statutul profesorului în ultimii ani. Şi degradarea va continua, pentru că cei care au frâiele puterii în mâini suferă de o gravă miopie, care îi face incapabili să vadă realitatea dramatică din jurul lor: sistemul educaţional pârâie din toate încheieturile.
De ani de zile suntem ţara cu cei mai slab plătiţi profesori din Uniunea Europeană, ţara care alocă cel mai mic procent din PIB pentru educaţie. Acest lucru, în sine, trădează dezinteresul criminal al clasei politice pentru viitorul naţiunii. Când în lume, în momentul de faţă, se fac investiţii semnificative în învăţământ şi se recunoaşte că acest domeniu este vital pentru o societate sănătoasă, iar investiţia în el este esenţială pentru viitorul unei naţiuni puternice şi independente, la noi se taie de la educaţie pentru a se da acei bani altor domenii. Se vorbeşte la nivel UNESCO despre faptul că profesorii trebuie să fie recrutaţi şi remuneraţi în mod adecvat, pentru a fi motivaţi. În România însă, motivaţia dascălului român se apropie de zero şi doar harul de la bunul Dumnezeu şi conştiinţa datoriei îi fac pe unii se suporte statutul umilitor pe care îl au şi să nu părăsească sistemul. Subfinanţarea cronică a reuşit să facă acest sistem atât de lipsit de atractivitate, încât absolvenţii de calitate de învăţământ superior nici nu vor să audă de el. În lipsa banilor şi a unui sistem de valori solid şi sănătos, Educaţia în România trebuie să se mulţumească cu cadre didactice mediocre şi fără prea multă aplecare spre beneficiarii principali ai actului educaţional – copiii. Cadrele didactice de calitate sunt relativ puţine, iar dascălii de altădată, cu o altă instrucţie, sunt pe cale de dispariţie.
În Europa şi în lume se pune accent astăzi pe calitate şi performanţă. Noi, stastistic vorbind,  suntem ţara cu cel mai ridicat procent de analfabeţi funcţional. Dezinteresul major al clasei politice din ultimii aproape 30 de ani faţă de sistemul de educaţie se vede din primul moment în care ieşim pe stradă. Suntem poate naţiunea europeană cu cel mai scăzut nivel de civilizaţie, de educaţie. În România se înregistrează cea mai scăzută vârstă la care femeile devin mame şi cele mai ridicate rate de  avort şi de pruncucideri, toate pe fondul unei educaţii precare obţinute la şcoală şi în familie. Zilnic, mass-media relatează acte de o atrocitate fără  margini săvârşite din aceeaşi lipsă de educaţie şi de civilizaţie. Tot din lipsă de educaţie, agresivitatea şi obrăznicia au atins cote alarmante.
România este, de asemenea, pe un loc fruntaş şi la abandon şcolar, flagel care în ultimii ani a atins cote alarmante. Aproape 300.000 de tineri cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani din România părăsesc timpuriu şcoala pe care o urmează, iar un procent din ce în ce mai mare de adolescenţi părăsesc şcoala la finalul clasei a VIII-a sau chiar mai devreme, la bază fiind lipsa de motivaţie, sărăcia, slaba educaţie a mediului în care se dezvoltă.
Este evident că nimănui nu i-a păsat de-a lungul celor 27 de ani care s-au scurs de la revoluţie de viitorul acestei naţiuni. Încăpăţânarea cu care clasa politică românească se opune investirii în viitorul acestei ţări, refuzând cu obstinaţie să susţină Educaţia, subfinanţând-o şi deteriorând-o grav, denotă o bine gândită politică antieducaţională, menită să creeze o masă de manevră ignorantă, needucată, uşor de minţit. În 2014, prof. Marius Nistor, preşedintele Federaţiei Sindicatelor Libere din Educaţie „Spiru Haret”, se adresa cu aceste cuvinte clasei politice: „Vă rog să încercaţi să găsiţi o motivaţie coerentă pentru politica antieducaţională care se duce de zeci de ani în România. Încercaţi să vă explicaţi de ce, de mai bine de 20 de ani, majoritatea celor aflaţi la conducerea acestei ţări au lovit cu îndărătnicie exact în acel sistem care ar trebui să asigure coerenţa, viabilitatea şi progresul unei societăţi — sistemul de învăţământ. Şi mai gândiţi-vă la ceva: salariul unui cadru didactic debutant este doar cu câteva zeci de lei mai mare decât salariul minim pe economie. De restul, nici nu mai are rost să vorbim. Putem avea manuale digitale şi table inteligente, putem avea şcoli renovate şi camere de luat vederi în clase, însă totul este egal cu zero, dacă nu o să mai avem oameni capabili care să vină să-i înveţe pe copii”.
Educaţia nu înseamnă nici troc şi nici comerţ, aşa cum nu înseamnă ajutor social, a spus săptămâna trecută şi preşedintele Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ, prof. Simion Hancescu. Nu este un sistem care să facă bani, dar e singurul loc în care orice sumă investită aduce un câştig care nu poate fi cuantificat în nicio monedă. „Educaţia nu este doar despre unii sau alţii, este despre noi toţi. Este oglinda în care trebuie să avem curajul să privim, pentru că atunci când vom arăta cu degetul, acela va fi îndreptat pre noi”. Ce vor vedea oare politicenii acestei ţări atunci când vor avea curajul să privească în această oglindă? Cum se vor simţi când imaginea din oglindă va arăta acuzator spre ei? Educaţia în ţara noastră, cadrele didactice, copiii şi părinţii sunt victimele acestei clase politice şi dacă naţia aceasta este aşa cum este astăzi, acest lucru este din cauza lor. România are nevoie mai mult ca niciodată de un proiect de ţară real, centrat pe educaţie. Altfel riscăm să devenim o naţiune pierdută. Dar cine să dea acestei ţări proiectul salvator?
Marcela GHEORGHIU