Oferind un interes minor pentru guvernanţi şi fiind prea puţin atractiv (greve, proteste, revendicări, violuri, violenţe, scandaluri în mediul şcolar) pentru presa comercială de scandal, învăţământul de azi are publicaţii locale de profil terne şi neatractive prin excese de teorie şi sindicalism şi lipsa unor rubrici curajoase, calate pe problemele fundamentale şi acute ale actualităţii.
Cotidiene cu larg tiraj numără câţiva reporteri şi cronicari improvizaţi şi neavizaţi şi extrem de puţini ziarişti competenţi şi convingători, ale căror articole oneste şi uneori excelent scrise inspiră interes şi chiar încredere în capacitatea de a sensibiliza pe cei de sus, chiar dacă buletinele xeroxate întocmite zilnic de serviciul de presă al MEN şi puse pe masa conducătorilor din minister rareori se bucură de o privire fugară şi piezişă şi cu totul accidental de o replică inteligentă şi la obiect.
Ministerul Educaţiei este supus unui tir de articole critice vizând aspecte negative din activitatea ministrului şi funcţionarilor superiori ministeriali (47%), iar reforma educaţională, văzută prin lentilele presei, arată trist: 42% articole care ating aspecte negative şi doar 11% aspecte pozitive, de obicei mărunte şi nesemnificative, după o statistică apărută în 2014 într-un important cotidian.
Se aleargă prea mult în şcoală după senzaţional, care din nenorocire nu înseamnă o programă inteligent concepută, un manual chiar digital bine gândit, o curriculă coerentă, aerisită, adecvată tradiţiei şi experienţei şcolii româneşti – bine cotată odinioară – şi realităţilor societăţii de azi şi elaborată într-o viziune modernă, interdisciplinară şi prospectivă, cu stabilitate, principii didactice solide şi strategii educaţionale eficiente. Mai degrabă, în învăţământ, senzaţionalul este decodat de presă în imagini şi cuvinte despre imagini negative: elevi bătăuşi sau bătuţi, beţi, vagabonzi, violenţi, eleve frivole, snoabe, hărţuite şi molestate sexual, profesori nevrozaţi, corupţi, preocupaţi de a-şi completa cu meditaţii şi alte experienţe salariile de mizerie.
Elevul de azi – consemna raportul din 2005 al Institutului „Educaţia 2000” – este în general mediatizat în calitate de olimpic, victimă, chiulangiu, infractor, alcoolic, drogat, practicant de la 12-13 ani al sexului. Calităţile principale ale studentului sunt libertinajul, hedonismul, spiritul protestatar şi imaginea unui permanent solicitant de facilităţi. ~n aceeaşi optică, profesorul secundar este incult şi violent, iar cel universitar, parvenit intelectual şi corupt.
Astfel de percepţii acuză educaţia din România de azi ca pe un produs nociv al societăţii de consum, instalată rapid, al importului de mentalităţi şi năravuri occidentale certate grav cu morala, al unei atitudini anarhic-liberale, adoptată servil şi entuziast de tineret ca un fel de „scoaterea pârlelii” pentru anii de dictatură comunistă, ani de restricţii ideologice şi de severitate impusă. Se schiţează astfel un tablou sumbru al unui tineret deturnat de la serviciile majore şi al neputinţei pedagogilor şi familiei de a da un conţinut trainic, intelectual şi etic, reformei învăţământului. Am fi de acord cu intransigenţa catoniană faţă de gravele alterări şi rapidul declin al şcolii contemporane dacă presa n-ar ignora aproape sistematic aspectele pozitive: avem şcoli şi şcoli de model european, destui profesori eminenţi, elevi străluciţi, concurabili „vârfurilor” şcolare occidentale, iniţiative interesante, performanţe de răsunet care nu-şi găsesc locul meritat în presa cotidiană şi chiar în cea de specialitate, timorate de tradiţia condamnării în stil comunist a cultului personalităţii şi al violenţei, dezavuării capitaliste a mândriei şi demnităţii naţionale, atitudine impusă de mondialismul economic şi cultural, care tinde să dizolve identitatea de neam şi să extirpe patriotismul, oferindu-i în schimb cosmopolitismul neutru şi iluzia de parvenire şi îmbogăţire a societăţii universale de consum.
Am constatat însă cu bucurie că în ultima vreme s-a produs un reviriment în atitudinea presei faţă de învăţământ, `n cotidiene de prestigiu, unde apar tot mai frecvent articole cu miez şi cu atitudini pozitiv-critice. „Tribuna Învăţământului”, intrată în sfârşit pe mâinile unui excelent specialist, Sorin Ivan, a unui redactor-şef competent, a unui colectiv redacţional şi a unor colaboratori cu experienţă, a renunţat la fleculeţe şi mofturi pedagogice şi la multele compilaţii care dau bine la obţinerea gradelor sau la punctajul pentru obţinerea indemnizaţiilor de merit, începând să abordeze frontal, curajos şi obiectiv probleme de învăţământ grave şi chiar incomode pentru guvern şi conducerea ministerului, cum ar fi implicarea brutală a politicului în învăţământ, autonomia învăţământului preuniversitar, curricula nestatornică, programele supraîncărcate şi necoordonate, manuale depăşite, prea numeroase, greoaie şi îmbâcsite, slaba asistenţă psihopedagogică, abandonul şcolar, totalul dezinteres pentru inocularea la elevi a spiritului de disciplină şi responsabilitate socială şi a sentimentelor superioare şi respectului pentru valorile autentice şi perene.
Conştientizarea convingătoare a cadrelor didactice şi familiei, sporirea simţului de răspundere şi a stabilităţii cadrelor de conducere, cam aeriene şi zburătoare, vor putea scoate în câţiva ani din impas un învăţământ insuficient gândit şi extrem de slab susţinut material.
Prof. dr. Tudor OPRIŞ