Învățământul universitar românesc, la nivelul anului academic 2020-2021, s-a desfășurat în 87 de instituții de învățământ superior, în cadrul cărora funcționează 490 de facultăți. Ca pondere numerică, învățământul superior de stat, prin cele 53 de universități, reprezintă aproximativ 60% dintre universități, iar prin cele 371 facultăți constituie în jur de 75% din totalul facultăților.

Din cei 678.097 de studenți cuprinși în diferitele forme de pregătire în universitățile românești, s-au regăsit la studii universitare de licență 406.319 studenți, 113.569 de studenți la programele de master și 21.975 de studenți la doctorat.

Într-adevăr, la ora actuală există provocări multiple adresate învățământului superior, de la schimbarea de paradigmă la nivelul învățării la o nouă pedagogie; de la educația digitalizată la specializările inteligente; de la evoluția tehnologică la cuantificarea profesiilor ­viitorului etc.

Educație permanentă, a învăța să înveți, dezvoltarea de aptitudini digitale, concurența cu inteligența artificială, învățarea individualizată, învățarea interdisciplinară bazată pe tehnologie, gândirea critică sunt numai câteva atribute care privesc prezentul și viitorul în universitățile românești.

Problemele la care universitățile trebuie să răspundă sunt numeroase, de la efecte ale crizei demografice (care reprezintă o adevărată provocare la nivelul statelor din Europa de Centru și de Est, fapt ce poate genera adevărate perturbări în sistemele educaționale și implicit în evoluția societății) până la redefinirea continuă a rolurilor universităților în raport cu mediul economic. Aici perspectivele vizează direcții specifice:

• dezvoltarea de resurse umane competente: prin procesul de învățământ, atât cel inițial, cât și cel continuu, universitatea urmărind să confere absolvenților competențe care le creează un avantaj competitiv pe piața muncii (rezultatele fiind percepute ca valoare adăugată de către angajatori);
• generarea noului în cunoaștere: prin cercetare-­dezvoltare-inovare, universitatea urmărește crearea de rezultate convertibile destinate mediului economic (produse și servicii cu înaltă valoare adăugată);
• formarea cetățeanului instituțional („într-o universitate a cetății“), în acest rol universitatea modernă activând la dezvoltarea comunității și prin intervenții culturale, instituționale, individuale etc.

Universitățile au apărut în Europa, unele după altele, de secole, iar încă de la înființare studenții și profesorii circulau liber, răspândind cu generozitate cunoștințele lor în întregul nostru continent, conferind astfel rădăcinile actualului Spațiu European al Învățământului Superior, în care, din nefericire, prea mulți studenți care-și finalizează studiile nu beneficiează de oportunități conferite de mobilitățile academice. Studiile arată că o mobilitate internațională sprijină perspectivele de carieră. Astfel, 80% dintre absolvenții Erasmus+ sunt angajați în mai puțin de 3 luni de la absolvire, însă doar 5% dintre studenți pot avea experiența Erasmus+.

Sistemele europene de învățământ superior au ca deziderate cooperarea mai strânsă și mai aprofundată între instituțiile de învățământ superior, cadru transfrontalier de politici, actori centrali ai „pătratului cunoștințelor“ (educație, cercetare, inovare și servicii pentru comunitate), recunoașterea automată a calificărilor și a perioadelor de studiu în străinătate etc.

Considerăm că învățământul superior își demonstrează reziliența în raport cu schimbările din această perioadă a pandemiei de COVID-19. Însă criza a adâncit și provocările legate de studenți, cercetători și personalul de suport, digitalizare, pedagogii inovative, incluziune și bunăstare, mobilități și finanțări.

Constatăm că universitățile românești își adaptează rapid (cu precădere în ultimul an și jumătate) resursele educaționale deschise, în contextul pandemiei, dezvoltând și adaptând învățământul online prin utilizarea de platforme dedicate și/sau prin crearea aplicațiilor/platformelor proprii. Ministerul, prin instrumente de finanțare, a sprijinit și sprijină instituțiile de învățământ pentru dezvoltarea continuă a oportunităților de învățare și dezvoltare profesională în contextul unui ecosistem educațional digital.

Învățământul superior românesc evoluează la fel ca cel universal, iar prezentul este caracterizat de accesul liber al studenților la realitatea virtuală, conexiunea studentului prin mijloace digitale cu universitatea, creșterea explozivă a învățământului la distanță, accesul liber universal la educație, prin internet, la cursuri, educație personalizată, pe toată durata vieții etc.

În realitatea actuală, Europa și, implicit, mediul academic național și internațional sunt într-o adevărată schimbare în raport și cu provocările pandemice prezente, iar actul educațional în aceste timpuri trebuie să ofere soluții optime în condiții de siguranță. În ultimii doi ani academici s-au desfășurat activități ­online combinate cu unele activități definite hibride, fapt ce a impus o pedagogie adaptată sau chiar o nouă pedagogie, prin care să se vizeze construirea unui act educațional de calitate.

Bineînțeles, să luăm tot ceea ce este pozitiv de la instruirea digitală și, pe viitor, să-i utilizăm beneficiile legate de in­ternaționalizare, în general, iar în particular de creșterea oportunității practicării unui învățământ, pe anumite domenii, care să ofere șanse potențialilor studenți din străinătate.

Din tehnologie, acum, ne-am făcut aliatul mediului universitar, iar educația online derulată la o asemenea dimensiune încă este un concept nou, neexplorat suficient, aceasta neoferind însă aceeași șansă ca și sistemul offline, și prin responsabilitate, curaj și optimism se poate parcurge această etapă premergătoare către „revenirea la normalitate“, când „privirea în ochi“, „inflexiunile vocii“ și toate simțurile care definesc „arsenalul dascălului autentic“ vor susține temeinicia educației.

În ultimii ani, preocupările noastre sunt legate și de susținerea domeniilor prioritare de dezvoltare a României, în care componenta digitală este esențială. În anul universitar 2021-2022 (ca și în ultimii 3 ani) sunt alocate distinct 5.000 de locuri la licență, 4.500 de locuri la master și 300 de locuri la doctorat pentru aceste domenii.

Așa cum se știe, noua generație de politici în materie de cercetare și inovare, care merg dincolo de investițiile în cercetare și dezvoltare și de consolidarea capacității generale de inovare, definesc specializarea inteligentă.

Situația cercetării științifice în universitățile românești

România are nevoie de cercetare, atât de cercetare fundamentală, cât și de cercetare aplicativă, iar rolul primordial este atributul universităților, acolo unde există atât infrastructură de cercetare modernă (realizată în ultimii ani, mai ales prin fonduri europene), cât și resursa umană.

Ministerul este implicat direct în co­­ordonarea sistemului național de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și inovare. Sistemul de cercetare, dezvoltare și inovare (CDI) din România cuprinde 263 de organizații CDI publice și aproximativ 600 de entități de profil ale unor întreprinderi. Dintre organizațiile pu­­blice, 56 sunt universități publice autorizate, 46 sunt institute naționale de cercetare-dezvoltare, iar 65 sunt instituții de cercetare și centre ale Academiei Române. Rețeaua Națională pentru Inovare și Transfer Tehnologic (ReNITT) cuprinde 50 de organizații specifice: centre de transfer tehnologic, centre de informații tehnologice, incubatoare de tehnologie și afaceri, 4 parcuri de știință și tehnologie.

de Gigel PARASCHIV – secretar de stat, Ministerul Educației

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 22 / octombrie 2021