Poate că ce urmează să relatez nu are nicio legătură cu etica în educație. Sau poate că, dimpotrivă, are o legătură atât de profundă încât nu mai suntem capabili și nici nu mai dorim să o resimțim ca atare.

Am asistat zilele astea la ceea ce, din punctul meu de vedere, a fost un trist simulacru de dezbatere publică, pe repede-înainte, cu fraze învățate pe de rost de către autorități și cu tot soiul de zvoneri și răspândaci care își recitau și ei textele – de ongiști, de sindicaliști, de pedagogi și așa mai departe – ferm convinși că dreptatea e de partea lor și numai a lor. Am ascultat pogoane de afirmații, care mai de care mai răspicate, dar foarte rar întrebări, dintre acelea simple și directe, ca cele pe care le pun copiii. De pildă, „De ce?“.

De ce o reformă care s-a zvârcolit vreme de decenii, cu rezultate nule – așa zic și au zis, pe de o parte, toți „reformatorii“ perindați la timonă, dar așa și arată, din nefericire, datele de referință privind aspectele majore din învățământ, pomelnicul „încremenirii în proiect“ – de ce, așadar, nu se mai găsesc o lună-două prin ca­­lendar, până se întorc din concedii profesorii, măcar să afle și ei ce-i așteaptă? Mai toți miniștrii Educației de la noi s-au bătut cu pumnii în piept că „au reformat sistemul“. Și mai toți fie n-au înțeles că reformele educaționale, oriunde în lume, se fac de către profesori, nu de către miniștri. Miniștrii sunt cei care le propun, profesorii sunt cei care le fac. Revenind: ce justifică, pe scurt, o atare grabă?

De ce atâta zdroabă ca să batem în cuie Evaluările Naționale de peste cinci ani, ca de pildă Bacul, când habar n-avem, în momentul de față, ce ar urma să eva­lueze acesta? Nu e un lucru elementar că procedând astfel punem căruța înaintea boilor? De ce, când avem atâta nevoie să punem în acord evaluarea cu programele școlare, îi punem evaluării pâinea și cuțitul în mână?

De ce se dorește prescrierea fraudelor intelectuale după 3 ani? De ce nu după 4? Sau 400? Dacă aș afla acum că niște piese atribuite lui Shakespeare au fost scrise de Marlowe, ar trebui să-mi țin gura, că s-a prescris?

De ce să acordăm unui absolvent de doctorat dreptul de a renunța la titlu și diplomă? Cui poate servi o atare măsură fără precedent?

De ce colegiile naționale ar trebui să-și facă propria admitere, de parcă n-ar fi tot din România și de parcă oferta lor nu s-ar încadra, ca a tuturor celorlalte unități școlare, în cerințele învățământului obligatoriu? De ce? Cui prodest? În niciun caz copiilor din familiile cu latrină în curte, cam 50% dintre locuințele din România, potrivit statisticilor. Oare mint statisticile? De ce ar minți?

De ce între „valorile“ și „principiile“ enunțate în deschiderea fiecărui proiect legislativ și măsurile propuse pare a nu exista mai nicio legătură?

De ce aceeași reglementare apare într-un fel într-unul din proiecte și altfel în celălalt?

Asurzit de cascada de afirmații și in­­trigat de absența semnelor de întrebare, mi-am adus aminte de situații trăite ­într-un climat poate încă și mai tensionat, în timpul „reformei Marga“, când m-am ocupat de revizuirea programelor de română pentru liceu.

Am avut parte, atât eu, cât și unii dintre colegii mei, de nenumărate ore de încrucișări de săbii, de blamuri și acuze, foarte adesea venite de la colegi de ­breaslă. Fiindcă la acea vreme, ne place sau nu s-o recunoaștem, mulți dintre profesorii de română erau fani „România Mare“ și admiratori ai lui Corneliu Vadim Tudor, ca să nu mai vorbesc de Adrian Păunescu & Co.

O sesiune de înfierare – mă rog, i se poate zice și „dezbatere publică“ – la care am participat mi-a rămas în mod special în memorie, pentru că fusesem invitați să dialogăm cu profesorii de română de la liceul din București pe care eu însumi îl absolvisem.

„Dialog“ este, iarăși, un fel de a spune, pentru că am fost poftiți să ascultăm un șir de diatribe emanate de la cadrele di­dactice din școală – distrugerea culturii românești, inocularea elevilor cu spiritul contradicției, amestecul valorilor cu non-valorile, mă rog, tot tacâmul.

Când să luăm și noi cuvântul, am fost rugați să continuăm în altă sală, unde fu­­sese deja pregătită o atmosferă mai ospitalieră: niscai fursecuri, niște sticle de Frutti Fresh și chiar de Sprite și Cola, pă­hărele de plastic, ca la picnic sau zi metodică. Aici tonul discuțiilor s-a îmblânzit și îmi amintesc cum la un moment dat am avut nesăbuința să o întreb pe o doamnă profesoară aflată în apropiere mea: „Dumneavoastră ce ați dori să-i învețe orele de română pe liceeni?“. Răspunsul a venit prompt, fără nicio urmă de ezi­tare: „Să-și iubească patria și să o respecte și să nu îngăduie nimănui să-i atace valorile“. După un moment de derută – replica era, garantez, 100% sinceră – am mai încercat o nuanțare blajină: „Nu vi se pare un obiectiv un pic prea cazon?“, „Nu – mi s-a răspuns prompt. Altfel o să fim cu toții călcați în picioare“.

Evident că știam retorica asta. Mi s-a părut totuși greu de digerat că venea din partea unei profesoare de la unul dintre firoscoasele „colegii naționale“ din Capitală, într-o atmosferă „caldă, tovără­șească“, cum se zicea pe vremuri. Mai mult încă, venea de la o persoană cu aerul de a fi foarte tânără, arătând mai degrabă a profesor stagiar decât cadru didactic „cu vechime“.

Am simțit imediat dorința de a o în­­treba: „Nu vă supărați, aveți copii?“. Dar mi-am dat seama că sunt pe punctul de a comite o gravă impolitețe și am tăcut.

Amintirea asta a fost resuscitată de experiența recentă trăită în platoul unei televiziuni și ea de dată recentă. Nici mă­­car nu mai știu dacă scena s-a petrecut „live“, în timpul filmărilor, sau a fost o discuție purtată într-una din pauzele publicitare.

Liviu PAPADIMA – prof. dr., Facultatea de Litere, Universitatea din București

Articolul integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 32-33