În ultima vreme suntem martorii uluiţi ai radicalizării limbajului publicistic în spaţiul mediatic românesc, la care contribuie deopotrivă politicieni, comentatori, analişti, consultanţi, redactori şi crainici de televiziune. Asistăm parcă la o cruciadă apocaliptică, în urma unei alarme generalizate, întrucât fundamentele statului ar fi în pericol de moarte şi totul stă să se prăbuşească. Se pun „etichete“ de o gravitate extremă, se rostesc interogaţii abisale, se formulează avertismente ultimative, abundă alegaţiile şi afirmaţiile asertorice, se proclamă adevăruri cu valoare absolută, se prefigurează catastrofe şi au liberă circulaţie sintagme ce frizează disperarea. Ce poate înţelege omul simplu – majoritar în România de astăzi – când aude propoziţii şi structuri lingvistice, rostite ritos, precum cele ce urmează? „Stat mafiot“, „Stat neosecuristic“, „Republica procurorilor“, „Stat paralel“, „Avem mai multe cozi de topor decât topoare“, „Dosare politice ticluite de D.N.A.“, „Ţara este condusă din afară“, „Preşedintele execută ce spun străinii“, „Iohannis este prizonierul Binomului“, „Instituţiile de forţă conduc România“, „Ţara este cumpărată bucată cu bucată“, „Cine îl şantajează pe preşedinte?“, „De ce a dispărut Prima Doamnă?“, „Suntem la cheremul ambasadelor străine“, „Söros şi pericolul dezintegrării României“, „S.R.I. este o organizaţie de infractori“, „Structurile statului sunt penetrate de ofiţeri sub acoperire“, „Sebastian Ghiţă este omul sistemului“, „Gaură de 10 miliarde în bugetul statului“, „Ministrul Educaţiei trebuie să demisioneze“, „Rezervele energetice ale ţării sunt pe sfârşite“. Pericolele ce pândesc ţara par iminente: pericolul terorist, pericolul islamic, pericolul rusesc, pericolul migranţilor. În acest vacarm mediatic se aud voci mesianice, promovate solemn la televizor prin formula „Politicianul X/magistratul Y/fostul ministru Z rupe tăcerea“. Bineînţeles că ei vor face dezvăluiri cutremurătoare şi vor provoca incredibile răsturnări de situaţie. Câte o informaţie de interes public este inflamată hiperbolic şi devine, în gura neobosiţilor crainici, o decizie crucială pentru ţară. Interogaţia care ne ţine pe toţi cu răsuflarea tăiată este desigur „Unde se ascunde Ghiţă?“. Generalul Florian Coldea a fost văzut când ca un extraterestru omniscient şi omnipotent, când ca un profesionist de înaltă clasă, apreciat în ţară şi peste hotare şi imposibil de atins. Se prea poate ca mult-mediatizatul personaj să se fi aflat exact pe mediana acestor extreme.
Marea problemă este cât adevăr şi câtă mistificaţie există în această extraordinară revărsare verbală cu impact public atât de profund. După toate semnele, putregaiul este adânc şi nu va putea fi lichidat cu una, cu două. Imixtiuni şi interferenţe instituţionale scandaloase, dosare măsluite, forţe oculte ce răstoarnă în ultima clipă rezultatul unor alegeri, oameni condamnaţi pe nedrept, aranjamente oneroase în locuri ferite, întâlniri de taină prin câte o podgorie, concedii în insule exotice, documente falsificate şi uz de fals, declaraţii contradictorii ale factorilor decizionali, afirmaţii partizane de pe o „baricadă“ politică sau alta – acesta este tabloul general, în tuşe groteşti, stupefiante, urmărit cu voluptate de telefagii naţiunii. În această iarnă aspră a fost deturnată atenţia de la realităţile imediate, accentul deplasându-se către zona conspiraţionistă, conflictuală, tenebroasă, în care se mişcă, neştiuţi, spioni, contraspioni şi câte un atotputernic agent 007. Parcă trăim într-o Românie suprarealistă, în cadrele căreia se realizează, sub ochii noştri, o uriaşă manipulare prin forţa imaginilor televizate. Concomitent, există şi o Românie reală, care îşi duce viaţa pe coordonatele ştiute, pământeşti, cu bucurii şi necazuri ale oamenilor obişnuiţi, cu tragedii rutiere, frig, viscol, ninsori, trenuri anulate, ambulanţe luptându-se cu nămeţii, armata salvând zeci de oameni aflaţi în situaţii critice. Tot acum a fost şi Ziua Culturii Naţionale, prilej fericit pentru omagierea lui Mihai Eminescu, „omul absolut“ al spiritului românesc, după fericita formulă a lui Petre Ţuţea. Reper fundamental al spiritului naţional, poetul nepereche a generat, fără voie – cum sugera academicianul Eugen Simion – cohorte de zelatori şi detractori, ale căror laude misticoide ori muşcături veninoase se simt şi se perpetuează în cultură de un veac şi jumătate. Tristă constatare!
Estimp, la Casa Albă a fost instalat – cu fast american – controversatul preşedinte Donald Trump (al 45-lea din istoria ţării), iar lumea se aşteaptă la schimbări de coordonate economice şi geostrategice, pe fondul unor speranţe uriaşe, dar şi al unui scepticism persistent.
În acest tumult fără precedent şi al unei revărsări imagologice incredibile pe micile ecrane, mai putem vedea, pe undeva, chipul şcolii româneşti? Mai este educaţia o prioritate naţională? Cred că nu trebuie să ne aşteptăm la mari revelaţii în perioada următoare. Dezideratul cel mai rezonabil trebuie să fie acela al normalităţii. Şcoala să funcţioneze la parametri de calitate şi de eficienţă acceptabili este tot ce ne putem dori deocamdată. Urmează un semestru al II-lea extrem de dens şi de stresant pentru elevi: simulări, teze finale, evaluarea naţională, bacalaureatul, admiterea computerizată în licee şi admiterea în facultăţi, iar pentru cadrele didactice concursurile de titularizare, examenele de definitivat şi pentru gradul al II-lea. Nu putem renunţa la cadenţa naturală a vieţii şcolare, marcată de repere ce decid destinul tinerelor generaţii, chiar dacă suntem seduşi de spectacolul vieţii politice, de dezvăluirile cu iz senzaţional ale câte unui fugar carismatic ce şi-a descoperit brusc vocaţia justiţiară după ce ani la rând a profitat de binefacerile sistemului pe care l-a slujit cu atâta credinţă interesată. Participăm conştient la edificarea unui mare paradox: dorim linişte, pace, concordie şi normalitate în relaţiile instituţionale şi interumane din România anului 2017, dar tot noi întreţinem „focul“ agitaţiei partizane, al conspiraţiei securistoide, al mitului „mafiei“ ce macină temelia statului de drept. De la preşedinte până la ultimul cetăţean român s-ar cuveni să facem efortul gigantic de a trece la viaţa firească, cinstită, în limitele legii şi ale bunului-simţ. Structurile militarizate şi structurile societăţii civile trebuie să fie aşezate pe poziţii echilibrate, pentru ca naţiunea să-şi regăsească ritmul firesc de evoluţie şi dezvoltare. Altminteri, totul devine zădărnicie…
Teodor PRACSIU