Aşteptarea comună, accentuată mai cu seamă de perspectiva profesorală, este aceea ca educaţia primită de un elev să se regăsească în chip manifest, să se vadă în viaţa acestuia în mod direct, prin distincţia felului în care se comportă, în atitudinile pe care le arată, în exprimarea unor opinii pertinente şi argumentate. Şi poate că în multe cazuri acest tip de corelaţie chiar se verifică. Dar lucrurile sunt mai complicate decât atât. Atunci când ceea ce observăm nu este în sine mulţumitor în linia predictibilă, prima tendinţă este aceea de a da vina pe educaţie, care fie nu este suficientă, fie pare irelevantă sau chiar lipseşte. Apoi, responsabili de faptele lor sunt chiar oamenii, care pot fi într-un fel dezinteresaţi, în altul superficiali ori doar nereceptivi, astfel încât nu îşi însuşesc educaţia care poate bate prea timid la porţile minţii lor.
Putem accepta că educaţia muzicală nu îi determină pe oameni să asculte muzica apreciată drept cultă, nici măcar să asculte muzică, în general.
Observăm că educaţia pentru sănătate nu a desfiinţat fast-food‑urile; destul de mulţi oameni se comportă hedonist privind alimentaţia, iar alţii, deşi ştiu prea bine cum să îşi protejeze sănătatea, se întâmplă să o neglijeze, sunt şi oameni care ajung să se îmbolnăvească într-un mod inexplicabil.
Dacă realizarea binelui individual este aşa de greu de pus în fapt, cum ar fi posibilă o educaţie care să servească implicării cetăţenilor în configurarea unei bunăstări comune?
De ce nu dau curs cetăţenii drepturilor de care se pot bucura principial într-o societate democratică sub ordinea normativă a statului de drept?
Sau poate că un om educat ştie că şi atunci când refuză o alegere a făcut în fapt o alegere, aceea de a nu alege, cum ar spune J.P. Sartre.
Cum să fie posibil binele public era o amplă temă de dezbatere încă de pe vremea lui Spiru Haret: „Cei sceptici zic că la noi grija binelui public nu este decât un subiect de declamaţie, care se scoate la iveală numai când se poate trage folos dintr‑însul“ (Operele lui Spiru Haret, vol. VIII: Polemice şi politice: 1905–1907, pp. 245). De fapt, am putea spune, este vizat numai în scopuri electorale şi numai până când cei care par interesaţi îşi ating binele propriu urmărit cu viclenie. Aceasta i se pare lui Spiru Haret ca fiind o culme a imoralităţii, ceea ce îi trezeşte obiecţii ferme: „Dar când văd că binele ce se face se întinde numai ca o pojghiţă subţire peste ticăloşia morală, pe care o acoperă, dar nu o micşorează; că domnia răului poate la orice moment să desfiinţeze pentru ani de zile silinţele făcute spre bine; că primul venit poate să‑şi permită orice, numai cinism să aibă; că târgul de conştiinţe se face ziua în amiaza mare şi că scârboasa marfă se plăteşte cu banii, cu onoarea şi cu viitorul ţării; că, în fine, toate acestea nu ridică indignarea generală, nu provoacă nicio încercare de reacţiune; când văd toate acestea, stau de mă întreb dacă nu cumva dreptatea nu este în partea acelora care au scris pe steagul lor: Totul pentru noi“ (vol. VIII, pp. 245).
Lipsa de atitudine, reacţiile întârziate faţă de imoralitate, mani­festată uneori în mod vizibil, la scară socială, presupun o serie de consecinţe. Una dintre acestea ar fi că, dacă exista un domeniu social cu o vulnerabilitate accentuată, acesta era cel moral. Faţă de alte sfere unde progresul putea fi identificat mai uşor, chiar cuantificat, în sfera morală se observă o gravă rămânere în urmă. Să fie oare de vină chiar natura umană, să denote aceasta o inerţie existenţială? Sau contextul social general era răspunzător pentru starea morală a oamenilor?
Ori să fi fost vorba despre dimensiuni ale vieţii care se configurau şi se dezvoltau după standarde diferite, într‑o dinamică specifică şi, ca atare, s‑ar fi impus să aibă şi unităţi de măsură diferite? De pildă, sfera materială, unde o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă putea fi cu uşurinţă salutată ca atare, şi o alta, deosebită fundamental de prima, sfera spirituală, în care ceea ce avea loc părea mai greu de surprins, de recunoscut nu ca o întâmplare, eventual o stare pozitivă de moment, ci cu adevărat un alt nivel de înţelegere şi raportare la faptele vieţii.
Totuşi, şcoala era prima instituţie care veghea la bunăstarea morală a societăţii, doar că ea nu acţiona singură, într‑un cadru protejat de orice influenţe, ba, din contră, şcoala resimţea prima perturbările valorice, din spaţiul larg, social.
Dacă este de dorit o schimbare în societate, sub aspectul îmbună­tăţirii standardelor moral-civice, atunci se subînţelege că din partea comunităţii trebuie identificate mijloace de sprijin în favoarea educaţiei făcute în şcoală. Aceasta nu poate reuşi singură, în izolare, să contracareze efectele nefericite ale comportamentelor lipsite de moralitate din societate.
Spiru Haret susţinea că „Şcoala face ce poate, după împrejurările în care se află (…). Dar, în mijlocul indiferenţei păturilor conducătoare şi mai ales în faţa asalturilor pe care i le dau fără încetare păturile amorale, opera şcolară devine o adevărată muncă de Sisif“ (vol. VIII, pp. 248).
Spiru Haret arată că răspunderea pentru starea moral-civică nu este doar una la nivelul momentului prezent, ci şi în faţa istoriei. Epocile apreciate în istorie sunt în primul rând cele în care faptele morale au triumfat în faţa lipsei de cinste şi dreptate. De aici înţelegem că unica reformă semnificativă este aceea în sfera moralităţii. Altfel, riscul major este ca „prostia, răutatea, invidia şi necinstea să poată răsturna după voie tot ce există“ (vol. VIII, pp. 249), dar aşa ceva este de neacceptat.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti