Între citit și scris

Există multe forme și paradoxuri ale lecturii și ale cititorului, căci există o lectură care își inventează cititorii, există un cititor care inventează textul pe măsură ce îl parcurge, revizitând locuri comune, asperități și adevăruri trăite sau ficționalizate. În epoca globalizării și a postmodernismului, dar și în era pandemiei pe care o trăim atât de dureros acum, prototipul cititorului naiv are cam aceleași trăsături precum cele ale cititorului ideal. Dacă cititorul model e obligat, prin statut, să se adapteze la un „ansamblu de condiții fericite“, cititorul contemporan vrea mai degrabă „să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacții estetice tradiționale“ (Umberto Eco). Cititorul ideal este, de fapt, un cititor care nu prea există, căci realitatea nu ne furnizează un astfel de cititor, el având un statut himeric, fiind lipsit de contururi precise, astfel încât geografia în care se situează un astfel de cititor este cea a imaginarului. În fond, nu există decât cititorul real, aflat în fața textului, cititorul în carne și oase, fragil, inconstant, capricios, exultant, cel care se entuziasmează sau se întristează împreună cu autorul, în împrejurările cele mai concrete posibile. Pentru un astfel de cititor textul există cu adevărat, așa cum viața, carnea și destinul lui există cu adevărat. Cititorul ideal e o ficțiune, portretul lui fiind alcătuit din frustrări, iluzii, aspirații ilicite sau detente ale ilimitatului, din repere semantice imprecise și din contururi imprevizibile ale imaginarului.

Lectura, cu aspectul ei dublu, jumătate știință, jumătate artă, cu seducții și frustrări, provenind din memoria capricioasă a cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un labirint inconsistent al sensurilor neștiute și al imaginilor suave, imprecise, revelatoare. Pe de altă parte, literatura, cu mirajul, cu strate­giile, cu rafinamentul și forța de seducție pe care le pune în joc, are capacitatea de a transmite cititorului o promisiune de real, redesenând harta unei lumi ipotetice, un orizont al imaginarului în pragul căruia cititorul se oprește cu pasiune. Tzvetan Todorov remarca rosturile esențiale ale literaturii, sesizând totodată pericolele, riscurile și incertitudinile ce o pândesc: „Literatura are un rol esențial de jucat; dar pentru asta trebuie percepută în acest sens larg și puternic care a prevalat în Europa până la sfârșitul secolului al XIX-lea și care este marginalizat azi, de vreme ce este pe cale să triumfe o concepție redusă în mod absurd. Cititorul comun, care continuă să caute în operele pe care le citește ceva care să dea sens existenței sale, are dreptate, în ciuda profesorilor, criticilor și scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbește decât despre sine sau că nu învață decât disperarea. Dacă nu ar avea dreptate, literatura ar fi condamnată să dispară pe termen scurt“.

Cititorul e personajul lecturii, el este eroul cărții pe care o citește, așa cum este și protagonist al propriului destin alcă­tuit din biblioteca imaginară sedimen­tată de-a lungul unei întregi existențe. Pe de altă parte, presiunea lecturii asupra textului îi imprimă acestuia din urmă un fel de grație inefabilă în care tandrețea, rafinamentul, noblețea se întretaie cu acuitate. Scrisul și cititul, textul și opera, autorul și cititorul sunt imaginile metonimice, în oglindă, ale ecuației cunoașterii umane din ale cărei promisiuni, trădări și reverii s-a născut, în fond, „progresul“ întregii culturi a umanității. Între text și umbra lui, cititorul, se întinde amplul și imprevizibilul relief al imaginarului, geografie a ambiguităților și devenirii făpturii umane, cu toate precarită­țile, iluziile și deziluziile ei, căci literatura este, înainte de toate, o formă persis­tentă, imperativă, de memorie, de ascultare și explorare a propriei ființe, de acum, de odinioară și dintotdeauna, cu ceea ce are ea mai bun și mai autentic.

Literatura nu le acordă cititorilor doar dimensiunea esențializată a existenței, ci le imprimă și o altă noțiune, fondatoare, aceea a emoției, dezvăluind o altă percepție a raportului dintre vis și veghe, dintre prezent și trecut, dintre auz și văz, ca instanțe ale senzorialității umane atât de subtile și de paradoxale. În același timp, scrisul, ca și reversul său gnoseologic, lectura, presupune neliniște a trăitului și interogare a ilimitatului, presupune intrare și ieșire din labirintul cotidian al neliniștilor și frustrărilor, al amăgirilor și vegherilor unor cuvinte care nu se dăruiesc decât sporadic, în puține clipe privilegiate. Lectura nu presupune de multe ori un răspuns, ci o întrebare, o interogație cu vibrație subtilă, cu nesiguranță a înțelegerii rosturilor lumii și ale cuvân­tului propriu și o asumare sinceră a propriei condiții. Determinațiile ființării, care dau contur cititorului cu miracole inconstante și amăgiri imprevizibile, fac parte din acele revelații pe care scriitura le fixează în enunțuri, propoziții, ­gânduri, fraze, cărți. Lectura este, însă, și altceva: este compensație, spațiu al imaginarului eliberat de inhibiții și restricții, în care frustrările și iluziile cititorilor, ajunse la scadență, se transformă în re­vanșe ale precarității existenței. Scrisul, ca și lectura, reprezintă în zilele noastre o însumare a disperărilor și speranțelor cititorilor, o diagramă a dezastrelor și în­temeierilor pe care le asumăm cu toții, cititori de ieri, de azi și de mâine, și le ducem mai departe. Lecturile noastre sunt, în fond, alcătuite din alchimia in­­fer­nului cotidian și din promisiunile unui paradis dezafectat, abia bănuit, un­deva, în depărtarea unei transcendențe himerice.

Sunt multe întrebări pe care le poate suscita lectura. Există o seducție a lecturii? Dincolo de amprenta sa bovarică, de donquijotismul pe care îl generează, are lectura capacitatea de a schimba lumea? Care este portretul cititorului ideal și ce calități trebuie să posede acesta? Care e raportul optim dintre scriitor și cititor, dintre lectură și scriitură? Există scriitori nedreptățiți de cititori? Există cititori dezamăgiți de scriitori? În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului? Care este destinul cărții în lumea globalizării și pandemiei și cum va influența acest destin protocolul lecturii și fizionomia cititorului? Este cititorul un personaj al lecturii, al operei pe cale de a fi recreată prin citire/recitire, este el un erou al propriilor opțiuni intelectuale, existențiale, ideologice? Cât de „inocentă“ este lectura, cât de „inocent“ este cititorul?

În același timp, lectura are privilegiul de a produce o sistematizare a interiorității noastre, cartea fiind o modalitate de procesare a unor lumi subiective care sunt transmise, prin lectură, cititorilor, atrași de mirajul unor fantasme, de arhitectura unor lumi interioare, de beneficiile unei cunoașteri subtile. Cititorul este constrâns de limitele textului la un anumit tip de lectură, dar el este, în același timp, sedus de tabloul unei libertăți creatoare, de spectacolul voluptății de a descifra un peisaj, o emoție, un gând sau o întâmplare a destinului.

Articol de Iulian Boldea – profesor universitar