„Nicio vină nu e uitată cât timp conştiinţa ştie de ea“ (Stefan Zweig)
…Pentru că, da, iubesc femeia.
Şi mă expun aducând un laudatio la acest început de primăvară.
Începând cu propria-mi bunică, Elisabeta, un nume şi o purtare de regină pentru copilăria mea, cu un păr gri, lung, pieptănat simplu şi îndelung seară de seară, povestindu-mi la lumina lămpii cu gaz câte-n lună şi-n stele, apărându-mă de deochi cu mişcări şi spuse ininteligibile, ca o vrajă special concepută şi care-mi aducea un somn liniştitor până de cu dimineaţă, lăsându-mi ca temeri doar explorarea curţii plină de vegetaţie, lupta zilnică cu muştele care invadau prispa, gânsacul care îşi apăra teritoriul sau liniştea care mă asurzea la lăsatul serii.
Singura ancoră care diminua dorul de bunică era mama.
Este mama, deşi firul care mă leagă este unul puternic, dar lung, atât de lung încât port cu mine vinovăţia depărtării apropiate şi a comodităţii unei zile de mâine în care – nu-i aşa? – îmi voi face timp să ajung la ea… Frumoasa mea mamă, cu ochi limpezi şi ten alb, cu un surâs enigmatic, care ascunde ore de veghe asupra mea şi a fratelui meu, chiar şi la această vârstă. Buna şi blânda mea mamă, dură cu ea însăşi, poate pentru a dărui cât mai mult celorlalţi, alintată şi alintătoare la vârsta la care nepoţii au transformat-o din Vasilica în Ica, un nume şi o purtare de spiriduş, apărându-şi nepoţii de deochi cu mişcări şi spuse la fel de ininteligibile ca pe vremea copilăriei mele.
Femeii-bunică şi femeii-mamă le urmează, fără să le ia locul, femeia-mamă-a-propriului-nostru-copil, cea care mi-a permis să-mi continui copilăria, deşi valurile vieţii ne-au purtat de la o extremă la alta, maturizându-ne fără a pierde inocenţa, supunându-ne fără a pierde speranţa, lăcrimând fără a uita a zâmbi şi transformându-ne fără a putea să ne separe.
Faţă de această femeie mă declar cel mai vinovat. Pentru că ea îmi dă măsura lui a fi, a iubi, a dori, a munci, a crea, a lupta, a arde, a renaşte, a suferi, a gândi, a spera. Pentru că ea este eu mai mult decât sunt eu pentru mine. Pentru că ea poate şi ceea ce eu pot dar şi ceea ce eu nu pot, mai ales poate să iubească necondiţionat, nelimitat, necontrolat, poate să se anuleze în faţa unui ideal, poate să trăiască numai prin idee şi prin sentiment şi bine-făptuind.
Buna şi blânda mea soţie, tiranică şi furtunoasă în numele cauzelor pierdute, frumoasa mea jumătate, niciodată adeptă a jumătăţilor de măsură, apărându-mă de deochi prin puterea convingerii şi convingerea puterii argumentului.
Mă simt eliberat acum că am recunoscut. Şi, încercând să fac prozeliţi, domnilor, vă îndemn să recunoaşteţi în cele trei ipostaze, femeile din viaţa voastră, iar vouă, doamnelor, să aveţi parte de fiecare dintre ipostaze, cu toate bunele pe care le aduc!
O primăvară frumoasă, blândă şi bună, cu răsuflare mângâietoare şi descântece de deochi care să vă aducă senin în gânduri, umilinţă în dorinţă şi dorinţă de fapte bune!
Gabriel VRÎNCEANU,
Director Casa Corpului Didactic, Bucureşti